Anatol Musceleanu – Amintiri traduse în limba germană de Gudrun Winkler

Gudrun Winkler

Das Fahrrad

Jeder wünscht sich das Glück. Aber ganz Wenige können sich rühmen es auch wirklich besessen zu haben. Zu der Kategorie derjenigen, die am Glück teigehabt haben, kann auch ich mich in aller Bescheidenheit zählen. Ich muß zugeben, dieses Glück hielt nicht all zu lange, aber die Dauer ist in solchen Fällen nicht ausschlaggebend. Im Sommer des Jahres 1945 befand ich mich in Timisoara/Temeschwar auf dem „Piata Primariei vechi/Platz des Alten Rathauses”- wie man ihn damals nannte. Dieser Platz, heute „Piata Libertatii/Der Platz der Freiheit” genannt, war um die Mittagszeit außerordentlich bevölkert. Von hier aus fuhr die Straßenbahn Nr. 7 zu Mehala. Ebenfalls hier befand sich eine Straßenbahnstation, auf der die Linien 1,2,3 und 6 Halt machten. Die Fußgänger, welche vom Opernplatz kamen, mündeten ebenfalls auf diesen Platz. Einige nahmen die Straßenbahn zur Mehala, andere fuhren zum Piata Unirii/Platz der Einheit, vorbei an einer Kneipe namens „La Tamburasi/Zu den Zupfern”. In dieser Kneipe erklang täglich 24 Stunden lang serbische Volksmusik mit einem Mandolinenorchester, deshalb auch der Name ” tamburasi/Zupfer”. Neben der Straßenbahnstation befand sich ein großer Zeitungsstand, wo eine ältere Deutsche Reklame machte und das klang ungefähr so: „Universul, Curentul, Timpul, Vestul, Temeschwarer Zeituuuuuuug…”Die ersten Titel rief sie monoton, den letzten aber mit einem veränderten, hohen und verlängerten Tonfall. Ich nehme an, daß es noch heute Temeschwarer gibt, welche sich an diese Verkäuferin erinnern, denn sie gehörte sozusagen zum Stadtbild. Gegen Mittag tauchte eine merkwürdige Person auf, welche ihre eigene Zeitung verkaufte. Sie stellte sich neben die Deutsche und rief:”Jetzt kommt Christa mit der Revista….Nehmt die Christa mit der Revista…” Diese Zeitschrift in der Größe eines Schreibbogens war mit dem Sapilograf gedruckt. Sie enthielt die größten Ungereimtheiten (bazaconii ?) und man wußte, daß es Studenten waren, die diese sozusagen umsonst Artikel schrieben, um sich zu unterhalten. Der Preis der Zeitschrift war sehr niedrig und viele Leute kauften sie, um sich zu amüsieren.Auf einer großen Tafel war das Programm derLichtspiel theausgewiesen: CAPITOL Der Weg zu den Sternen THALIA Zoro, der Kavalier der GerechtigkeitCORSO Arizona in FlammenLIRA Stan und Bran als TorreadoreARO Tom MixAPOLLO Pat und Patason im MittelalterURANIA Die Taverne der Leidenschaften Um die Mittagsstunde erreichte das Gedränge seinen Höhepunkt. Neben Rumänen, Deutschen, Serben, Ungarn, Zigeunern und anderen Nationalitäten, waren auch viele im Krieg verwundete Russen zu sehen, welche in eigens für sie hergerichteten Krankenhäusern behandelt wurden. Sie waren mit Hemden und Unterhosen bekleidet, am Kopf verbunden oder mit Gehhilfen, je nachdem wie sie verwundet waren.. Die Leichtverwundeten ruhten sich auf den Bänken oder im Gras des kleinen Parkes am Platz aus. Viele unter ihnen hatten Krücken. Genau zu dieser Zeit befand auch ich mich immer dort, um Maulaffen feil zu halten am Zeitungsstand, den Straßenbahnstation und wer weiß was sonst. Auf einmal – zwischen den Reklamerufen der Deutschen und denen von Christa mit der Revista, zwischen dem Quietschen der Straßenbahnen und den Hintergrundgeräuschen der Zupfer- hörte ich: „Einen halben Liter Tuica, einen halben Liter Tuica….”Mich nähernd, erkannte ich, worum es ging. Dort stand ein ganz junger russischer Soldat in einer funkelnagelneuen Uniform. Er hatte eine sehr sympatische Figur, auf dem Kopf eine einseitig verschobene Mütze, während sich auf der anderen Seite des Kopfes ein Haarbüschel zum Himmel hob, was für ihn scheinbar ein Zeichen von großer Eleganz war. Das runde Gesicht und das breite Lächeln gaben ihm einen Ausdruck von Naivität und Ehrlichkeit.In den Händen trug er ein Fahrrad der Marke IDEAL mit roten Reifen und diese Reifen waren viel größer als die sogenannten „Ballonreifen” bei gewöhnlichen Fahrrädern. Als ich verstand, daß dieses Fahrrad für einen halben Liter Tuica zu haben war, fühlte ich einen Schauer über den Rücken laufen. Das einzige was ich denken konnte war: Hoffentlich kauft mir nicht jemand das Fahrrad vor der Nase weg. Nun ergab sich aber ein anderes Problem. Von wo sollte ich einen halben Liter Tuica besorgen? Wir hatten keinen Tuica zu Hause. Aber neben uns wohnte ein Nachbar, ein Pfarrer, welcher sich täglich mit einem „Dezi” Schnaps den Körper erwärmte.Ich holte von zu Hause eine Halbliterflasche und rannte zur Pfarrerin”Küss die Hand, gnädige Frau, meine Mutter bittet Sie ihr eine Flasche Schnaps zu leihen, der Vater ist nämlich erkältet und sie möchte ihm einen Umschlag machen”. Die nette Frau Pfarrerin füllte die Flasche mit Schnaps und gab sie mir mit den besten Genesungswünschen für meinen Vater mit. Ich bedankte mich und rannte ichmit allen Kräften davon, in der Angst der Russe möge sein Fahrrad inzwischen jemand anderem verkauft haben. Außer Atem erreichte ich den Platz und hatte meine erste Enttäuschung: Der Russe war nicht mehr da. Verärgert wollte ich gerade die Flasche der Pfarrerin zurück bringen. Doch, o Wunder! Der Russe kam gerade von dem „Piata Unirii/Platz der Freiheit” und hatte das Fahrrad bei sich. Ich rannte zu ihm mit der Flasche in der Hand und rief „Tuica…” Der Russe nahm die Flasche, hob sie an, nahm einen großen Schluck und betonte „Harascho”. Dann nahm er das Fahrrad, gab es mir und sagte: „Eto tebea” (Es ist deins)Ohne ein weiteres Wort drehte er mir den Rücken und ging mit seinem Tuica davon, mir das Fahrrad überlassend.Das waren die glücklichsten Momente meines Lebens, von denen ich anfangs sprach. Wenn ich heute in der Lotterie eine Milliarde gewinnen würde, wäre ich nicht einmal halb so glücklich wie damals.Ich befühlte das Fahrrad, versuchte die Klingel aus, kontrollierte den Torpedo und konnte es nicht fassen, ein solches Kleinod zu besitzen. Schließlich brach ich auf, denn das Gedränge gestattete es mir nicht aufzusteigen und ging in Richtung Wohnung. Nach 10 Metern stand plötzlich ein anderer Russe vor mir. Dieser war älter, häßlich und hatte ein Gesicht, welche zum Kotzen war. In den Händen hielt er ein Gewehr und ein Bajonett mit Spitze, welches er mir auf die Brust setzte. „Stoi, davai!”” (Stehenbleiben, Hergeben!). Und ohne weitere Worte entwand er mir das Fahrrad und ging davon. Ich fing an zu schreien und versuchte das Fahrrad zurück zu gewinnen. Ich bekam einen Schlag mit dem Gewehr auf die Brust, daß mir der Atem verging. Mit meinen 13 Jahren war klar, daß ich nicht die geringste Chance in dieser Konfrontation aufweisen konnte. Bis ich mich erholt hatte, war der Russe mit dem Fahrrad verschwunden.. Ich versuchte dann noch den jungen Russen zu finden, aber er war wie vom Erdboden verschluckt.Und so nahmen meine glücklichsten Minuten ihr Ende. Ich zog den Schluß, daß esgute Russen gab, wie der , welcher mir das Fahrrad verkauft hatte und böse Russen, wie der, welcher es mir wieder nahm. Nach einem Jahr sah ich wieder einen Russen, welcher ein Akkordeon der Marke Hohner für einen Liter Tuica verkaufen wollte, aber ich war nicht mehr interessiert. Obwohl es ein gutes Geschäft gewesen wäre. Übersetzung aus dem Rumänischen: Gudrun Winkler –

Der Defekt des Sam

Man sagt, daß Napoleon mehrere Tätigkeiten auf einmal machen konnte. Auch Sam machte Mehreres gleichzeitig , zwar etwas weniger als Napoleon, nämlich zwei Tätigkeiten: Entstörer von Radioapparaten und UTM-Sekretär (UTM- Rumänische Kommunistische Jugendorganisation ) bei der Genossenschaft „Arbeitswunsch”. Die Entstörung eines Radioapparates verlangt viele Kenntnisse, Werkzeuge und Ersatzteile. Instrumente und Ersatzteile fehlten fast gänzlich zu jenen Zeiten. Diese Mängel wurden durch alle möglichen Kunstgriffe ausgeglichen. Man benutzte z.B. russische Lampen, welche durch das Wechseln der Fassungen den alten Apparaten angeglichen wurden. Leider hatte Sam, welcher mit den revolutionären Aktivitäten der jungen Genossenschaftler sehr beschäftigt war, keine besonders guten Fachkenntnisse. Er verdiente sein Geld durch Handel, indem er, speziell Lampen und Batterien, besorgte. Durch die Vermarktung dieser Teil hatte er einen guten Gewinn. Im Lager hatte er einen Freund, Zigu, welcher ihn mit allem Möglichen versorgte. Zigu besaß zu Hause einen großen und schönen Radioapparat der Marke „Telefunken”, welcher sehr gut funktionierte. Eines Tages fragte ihn ein Freund, welcher bei der Post beschäftigt war, ob der Apparat gemeldet und die Gebühren bezahlt wären. Zigu gestand, daß er den Apparat nicht gemeldet und auch kein Abonnement bezahlt habe. Dann fragte er ihn, was denn so passieren könnte.- In diesem Monat wird eine strenge Kontrolle aus Bukarest kommen und hohe Strafen für die nicht Angemeldeten einziehen.Und was soll ich nun tun? Sage, er wäre defekt. Und wenn er kontrolliert wird?- Sprich mit einem Spezialisten, damit er dir einen Kontakt trennt und wenn die Kontrolle vorbei ist, läßt du ihn reparieren und benutzt ihn erneut. So kam es, daß Zigu zu Sam ging, um einen Kontakt trennen zu lassen bis die Kontrolle vorbei war. Natürlich war Sam froh seinem Freund, welcher so viel für ihn tat, helfen zu können. Gewappnet mit einem Werkzeugkoffer kam er zu Zigu, öffnete den Deckel des Gerätes und provozierte einen Defekt. – Jetzt kann jede Kontrolle kommen, alles ist in Ordnung. Der Apparat funktioniert nicht mehr. Zigu bedankte sich bei Sam für den vollzogenen Aufwand. Die Zeit verging und der Freund von der Post verständigte Zigu, daß die Kontrolle vorbei sei und er seinen Apparat wieder ohne Sorge benutzen könne. Sam wurde gerufen, um die gelöste Verbindung wieder zu schließen und den Apparat funktionsgerecht zu machen.Sam kam wieder mit seinem Werkzeugkoffer, öffnete den Deckel, arbeitete ein paar Minuten und sprach dann triumphierend:Fertig,es kann losgehen! Der Apparat wurde in die Steckdose gesteckt und der Knopf gedrückt. Es war aber nichts zu hören. Der Apparat ging nicht an.- Hmmm, der spielt verrückt, sagte Sam. Ich mache das sofort. Er öffnete erneut den Deckel, arbeitete ein paar Minuten, steckte den Stecker ein- aber umsonst. Der Apparat war stur und sprang nicht an. Sam arbeitete noch ein paar Stunden daran, dann resigniert er und sagte zu Zigu: – Bringe ihn in die Werkstatt, ich habe nicht alle erforderlichen Werkzeuge dabei.Am nächsten Tag wurde der Apparat in die Werkstatt gebracht, wo Sam ihm eine Empfangsbescheinigung gab und lächelnd sagte:- Im Moment habe ich keine Zeit mich damit zu beschäftigen weil ich eine Wahlversammlung der UTM vorbereiten muß, aber morgen kannst du ihn abholen. Am zweiten Tag arbeitete Sam viele Stunden am Appararat seines Freundes. Er öffnete eine Menge Bestandteile, kontrolliert sie und klebte sie wieder an Ort und Stelle. Es ist nicht erwiesen, ob er sie genau an die alten Stellen geklebt hat. Da er kein Ergebnis erreichen konnte, bat er einen Kollegen nachzusehen. Dieser öffnete weitere Bestandteile und klebte die Teile fehlerhaft zurück. Wenn Entstörer elektronischer Geräte solche arg malträtierten Apparate sehen, nennen sie sie ” ciorsaite” (?) und lehnen oft eine Reparatur ab. Der Apparat des Zigu wurde mehrmals von seinen Kollegen „ciorsait” , ohne daß sich ein Erfolg eingestellt hätte. Schließlich entnahm der Eigentümer den Apparat aus Sams Werkstatt und brachte ihn zum besten Entstörer der Sadt. Dieser arbeitete wiederum ein paar Stunden daran um schließlich aufzugeben: – Es tut mir leid, aber der Apparat ist derart niedergemacht, daß ich nichts mehr tun kann.Zigu brachte seinen Apparat nach Hause – er funktionierte nie mehr. Trotzdem müssen wir festellen, daß es auch einen Vorteil gab. Die Kontrolleure der Post werden nie mehr die Gelegenheit haben seinen Besitzer zu bestrafen. Seit damals sagte man in den Kreisen der Radiofonisten, wenn man die Ursache eines Fehlers nicht finden konnte:- Er hat den Defekt des Sam. –Anatol Musceleanu

Der Kopf Stalins

 Welch schönen Tage hatten wir in unserer Kindheit! Welch schöne Zeiten! Im Juli 1941 zogen wir nach Chisinau in das Haus einer unserer Verwandten, welche kurz vor Beginn des Krieges nach Sibirien deportiert worden war. Das Haus stand in der Nähe des Bahnhofes und in der Nacht zum 22. Juni wurde es von der Deutschen Flugflotte bombardiert. Eine Bombe fiel auf einen Lagerrraum im Hof und machte ihn zu Staub. Das Haus kam mit gebrochenen Fensterscheiben und Splitterspuren davon. Ein Baum aus dem Hof hatte einen großen in ihn eingedrungenen Splitter, welchen ich mit großen Mühen nach einigen Wochen herausziehen konnte. Die Stadt war fast vollständig von den Bomben zerstört worden, vor allem aber von Bränden. Es war die einzige Stadt in der die Russen ihre Taktik der verbrannten Erde anwandten, indem sie die ganze Stadt anzündeten. Ich lebte mit meiner Großmutter, die Eltern waren verreist.Es war ein sehr schöner Sommer, die Tage waren warm und der Himmel blau. Morgens, nach dem Essen hatte ich die Aufgabe Wasser zu holen. Vor dem Krieg kauften wir das Wasser für den Haushalt von einem Kiosk, genannt „Butca“, in der Straße direkt vor unserem Haus. Man ging mit einem Eimer und zahlte einen Leu. Das Mädchen aus dem Kiosk drehte den Hahn auf um Wasser in den Eimer zu lassen. Danach gab sie als Rest ein Stück Karton, auf welchem ein Eselskopf gedruckt war. Mit diesem Karton bekam man noch einen Eimer Wasser. Lange Zeit habe ich einen solchen Karton aufbewahrt, ohnen daß meine Eltern es wußten, weil es mir gefiel den Eselskopf zu betrachten. Jetzt funktionierte die Wasserfabrik nicht und wir brachten das Wasser von weit her, von einer Quelle welche Mineralwasser enthielt. Diese Quelle, genannt „Borcut“, lag hinter den Bahngeleisen. Ich ging mit meinem Eimer los und nachdem ich die Bahngeleise überquert hatte kam ich an einem von den Bomben zerstörten Benzinbehälter vorbei. Neben dem Behälter war eine Kanonenmine von der Größe einer Bierflasche übrig geblieben. Mein Ehrgeiz bestand sie zum Explodieren zu bringen. Ich machte mir einen Plan. Ich werfe sie mit der Spitze nach vorne und während der Zeit in welcher sie sich in der Luft befindet, verstecke ich mich hinter dem Behälter. Aber zu dem Behälter hin, gelang es mir nur einen seitlichen Schritt zu tun. Ich wiederholte diese Prozedur 10 – 20 mal bis ich mich langweilte. Danach nahm ich meinen Eimer und ging verärgert weiter, weil es mir nicht gelungen war. Bei der Quelle „Borcut“ angekommen, stellte ich mich in die 200-300 köpfige Menschenschlange welche gekommen waren um sich zu versorgen. Zum Glück war die Wassermenge der Quelle groß und ich stand nicht länger als eine halbe Stunde. Das Wasser der Mineralquelle war von schlechtem Geschmack und roch nach faulen Eiern. Alle Leute prahlten damit sich an das Wasser gewöhnt zu haben und daß es gut gegen alle möglichen Krankheiten sei. Ich konnte mich nicht daran gewöhnen und trank das Wasser mit Ekel aus Not. Nachdem ich meinen Eimer gefüllt habe, ging ich meinen Weg in umgekehrter Richtung, natürlich mit dem gewohnten Aufenthalt bei dem Projektil, welches ich zum Explodieren bringen wollte. Mit dem Wasser zu Hause angekommen, war meine tägliche Mission erfüllt und ich bekam die Erlaubnis von meiner Großmutter zum Strandbad Bivol zum Baden zu gehen. Dies war ein großes Strandbad, vollkommen betoniert, gefüllt mit dem „Borcut“-Quellwasser, welches jeden Tag gewechselt wurde. Es waren Boote da, Umkleidekabinen und zwei Sprungbretter. Leider war es damals ohne Besitzer, seinem Schicksal überlassen. Langsam, langsam wurden die Boote, die Kabinen und der Zaun gestohlen.. Auf einer Seite des Strandbades hatten deutsche Soldaten einen Feuerwehrwagen installiert, welcher Wasser aus dem Strandbad nahm und sie wuschen ihre Lastwagen mit einem Schlauch. Die Kinder näherten sich ihnen und dann richtete der Soldat, welcher den Schlauch bediente, den kräftigen Strahl auf sie und sie fielen zu Boden. Es war für die Kinder ein begehrtes Spiel und auch ich ging des öfteren dorthin um von dem kräftigen Strahl zu Boden gerissen zu werden. Auch der Weg zum Strand führte an dem Behälter und dem Kanonenprojektil vorbei, an welchem ich immer stehen blieb um meine Versuche zu starten. Am Strand angekommen, kam es zum Problem mit den Kleidern. In den ersten Tagen tat ich sie in eine der Kabinen, nachdem diese aber nicht beaufsichtigt waren, mußte ich die ganze Zeit meine Augen dort haben. Aus diesem Grunde hatte ich keine Muße zum Baden. Meine Kleider bestanden aus drei Stücken. Ein Paar kurze Hosen, genäht aus einem alten Anzug meines Vaters, ein Hemd und ein Paar Unterhosen. Das war alles , ohne Schuhe, ohne Mütze oder anderes Zubehör. Aus den Hosen und dem Hemd drehte ich ein Knäuel und versteckte es wo ich konnte bis ich eines Tages eine ideales Versteck gefunden hatte. In der Zeit der sowjetischen Okkupation zwischen 1940-1941, hatten die Russen den Besitzer des Strandbades nach Sibirien deportiert und hatten am Eingang des Strandes die Statue des geliebten Vaters der Völker I.V.Stalin errichtet. Nach der Befreiuung Bessarabiens im Jahre 1941 wurde die Statue in der Luft zerstört. In der Zeit in der das Erzählte stattfindet, waren die Reste dieser Statue an allen möglichen Stellen verteilt. Der Kopf des geliebten Väterchens der Völker ruhte irgendwo im Gras, der Schnurrbart fest im Boden vergraben. Als ich diesen Kopf aufmerksam untersucht hatte, stellte ich fest, daß er innen hohl war. Mit einigem Kraftaufwand, genau dort wo sich das Gehirn des Väterchens befunden hätte, gelang es mir mein Kleiderknäuel zu verstecken. Von diesem Augenblick an konnte ich beruhigt schwimmen, vom Sprungbrett springen und zu den Deutschen mit dem Wasserschlauch gehen. Später, wenn mich der Hunger übermannte, zog ich meine Kleider aus Stalins Kopf und ging nach Hause, nicht ohne Aufenthalt beim Behälter und dem Projektil, wo ich meine Versuche ernsthaft wiederholte. Welch schöne Zeiten! Übersetzung aus dem Rumänischen: Gudrun Winkler

Die Ohrringe

Auf dem Firmenschild stand groß : „Reparaturen von Radios”. Trotz allem lasen die Leute das nicht und belästigten uns mit allen möglichen Fragen folgender Art: Reparieren Sie Schirme, Uhren, Scheren und vieles andere. Eines Abends betraten zwei Mädchen den Laden. Eine von ihnen fragte allen Ernstes:- Reparieren Sie Ohrringe?Ich hatte es satt allen zu sagen, daß wir nur das, was auf dem Firmenschild steht, reparieren und fragte:- Sind sie aus Gold? Wissen Sie, wir reparieren keine Objekte aus Gold.- Nein, sie sind nicht aus Gold.- Dann zeigen Sie mir bitte wovon die Rede ist.Das Mädchen zog ein Paar silberfarbene Ohrringe zum Vorschein. Ohne sie richtig zu betrachten warf ich sie in eine Lade und sagte kurz:- Kommen Sie morgen.Am nächsten Tag gegen Abend kamen sie um nach ihren Ohrringen zu sehen.- Wir haben momentan kein „Prefenandez”, sagte ich zu ihnen. Kommen Sie nächste Woche, uns wurde eine Lieferung von Prefenandez versprochen.In der folgenden Woche sagte ich zu ihnen:- Wir brauchen „Fosfotix”. Versuchen Sie es in der nächsten Woche.In der folgenden Woche war ich nicht da, so daß sie meinen Kollegen Beni fragten, welcher im Atelier war.- Ja, ich kenne das Problem, sagte er, aber wir haben momentan kein „Oroplexan”. Es tut mir leid, aber das ist die Situation. Uns wurde es für nächste Woche versprochen.Mit der Zeit gewöhnten wir uns an die Mädchen. Sie kamen wöchentlich in dem Glauben, daß wir die benötigten Materialien bekommen hätten und sie mit den reparierten Ohrringen noch schöner aussehen würden..Mit meinen Kollegen Sandu und Beni überboten wir uns im Erfinden neuer Substanzen, welche für die Reparatur der Ohrringe notwendig wären. Eines Abends überraschten mich die beiden Mädchen wieder, welche um die Ohrringe gekommen waren. Eben wollte ich ihnen sagen, daß sie ein andermal kommen sollten,weil uns…….fehlt. Aber mein Kopf hatte plötzlich keine Ideen mehr. Ich sah sie entgeistert an und zermarterte mein Hirn nach dem Namen einer angeblich noch fehlenden Substanz. Alles was mir einfiel, hatte ich bereits gesagt. Da ich nichts mehr finden konnte, faßte ich einen Entschluß. Ich kramte in der Schublade und fand endlich nach vielen Mühen die besagten Ohrringe. Als ich sie genau betrachtet hatte, merkte ich, daß sie aus versilbertem Messing bestanden. Sie hatten ein dünnes Röhrchen, welches durch das Ohrloch gezogen und am anderen Ende mit einer Schraube festgemacht werden konnte. Das Gewinde des Röhrchens war ausgewetzt und die Schraube fiel ab. Ich versuchte das Röhrchen zu weiten in der Hoffnung, daß sich die Schraube festsetzen ließe. Es gelang mir nicht. Dann tat ich die Ohrringe dem Mädchen in die Ohren und klebte die Schraube mit Zinn fest. Es ist wahr, ich habe sie ein bißchen mit dem Lötkolben verbrannt, aber was duldet das schöne Geschlecht nicht alles um seiner Schönheit willen. Um die Wärme doch etwas abzulenken, schützte ich das Ohr mit einem Kochtopf, welchen mein Kollege Sandu zu Herstellen der verschiedenster Speisen, in denen er Spezialist war, benutzte.- Was kostet die Reparatur? Fragte mich das Mädchen.- Prüfe erst, ob es hält.Sie zog und antwortete:- Es hält.- Dann kostet es 5 Lei. Nachdem ich das Geld bekommen hatte dankte ich ihr und sagte ihr, falls sie noch kaputte Ohrringe haben sollte, könne sie sich vertrauensvoll an uns wenden. Aber nur unter einer Bedingung: Sie dürfen nicht aus Gold sein.

Denke an Zoja Kosmodemjanskaja !

Nach der erfolgreichen Aufnahmeprüfung folgten schwere Tage für die frischgebackenen Studenten. Ihre Situation läßt sich mit der von Schülern einer ersten Klasse vergleichen oder mit der von Rekruten beim Armeedienst. Auf der einen Seite war der Stolz nun Student zu sein, auf der anderen Seite war die Angst und die Unruhe hervorgerufen durch die ungewohnten neuen Lebensumstände. Viele, die nicht aus der Stadt waren, entkamen nun der Aufsicht ihrer Eltern und schienen verwirrt über die all zu große Freiheit, die plötzlich auf sie hereinstürzte. Während der Gymnasialzeit hatten sie sich angepaßt. Sie kannten alle Gewohnheiten und Besonderheiten ihrer Lehrer. Sie hatten gelernt sich Vorteile zu verschaffen, sich zu benehmen, denn die „Braven” und diejenigen welche die Finger hoben um zu zeigen, daß sie vorbereitet waren, wurden anerkannt. Jetzt interessierte es niemanden mehr ob sie „brav” waren und die Gewohnheit den Arm zu heben gab es nicht mehr. Es kamen neue und verwirrende Begriffe auf, wie Kolloqium, Vorlesung, Seminar, Nachprüfung, Projekt usw. Sie hatten keinen Klassenraum mehr wie im Gymnasium und sie wurden durch Vorlesungssäle (Amphitheatern), Seminarräume und Laboratorien gejagt. Auch Lehrbücher hatten sie keine mehr zum Lernen. Die von den Professoren empfohlene Bibliografie ähnelte nicht dem Inhalt Vorlesung. Deshalb schrieben einige dieser trotteligen Anfänger ihre Vorlesungsunterlagen „ins Reine”, zur Belustigung der Studenten höherer Studienjahre, welche vergessen hatten, daß sie es dazumal auch so gemacht hatten. In diesem Stadium eines Trottels befand ich mich auch im Herbst 1954. Sogar einige Wochen nach Beginn des Studiums hatte dieses Deroutierung noch nicht aufgehört. Die Aufteilung in Seminargruppen, die Aufteilung in die Zimmer des Studentenheimes, die Aufteilung in der Mensa, der sich 2-3 mal in der Woche ändernde Stundenplan, der Umstand, daß die Vorlesungen in drei Gebäudekomplexen stattfanden, verwirrte uns. Als Höhepunkt wurde dann noch eine große UMT- Wahlversammlung anberaumt. (UMT- damalige Rumänische Kommunistische Jugendorganisation). Es wurden „Maßnahmen” gegen Abwesende angedroht. Niemand wußte, was das für Maßnahmen sein sollten, aber gerade diese Zweideutigkeit vergrößerte unsere Angst. Deshalb war dann auch an dem angekündigten Tag das Amphitheater, in welchem die Versammlung stattfinden sollte, voll mit diesen trotteligen Anfängern. Ein Parteiaktivist, Genoss N., leitete die Sitzung. Nach einer kurzen politischen Information holte er aus seiner Rocktasche eine Liste mit Vorschlägen für das Präsidium hervor, verlas sie und fragte dann: „Wer ist dagegen?” Natürlich traute sich niemand dagegen zu sein und er fuhr fort: ” Somit ist das Präsidium einstimmig gewählt.” Dann schlug er die Genossin C. als UTM-Sekretärin vor. „Die Genossin hat viel Erfahrung in der politischen Arbeit. Ihr Vater ist Parteisekretär bei der regionalen Eisenbahn. Sie ist den hohen Idealen des Kommunismus bedingungslos ergeben, voller revolutionärem Elan, unversöhnlich gegen die Feinde des Sozialismus , unnachgiebig im Kampf gegen den Kosmopolitismus und gegen die bürgerliche Ideologie. Danach setzte er in demselben Stil weiter fort, so daß man denken konnte, die Genossin C. wäre die direkte Nachfahrin der Dolores Ibarruri apassionaria. „Wer ist dagegen? Es war niemand dagegen und er fuhr fort: „Wir bitten die Genossin C. ins Präsidium zu kommen.! Die Nachfahrin von Dolores Ibarruri erwies sich als ein unscheinbares Mädchen mit einem schlampigen Gang, welches sich aber entschlossen zu Präsidium begab. Das Haar glatt zurückgekämmt, ein starrer Blick und ein unbewegliches Gesicht enthoben sie jeder Spur weiblichen Reizes. Ihre Bekleidung war auf „Punkte” gekauft und hing an ihr wie an einem Kleiderständer. Im Präsidium angekommen, nahm sie einen Zettel aus der Tasche, ein Beweis dafür, daß sie von ihrer Wahl gewußt hatte, und hielt eine Diskurs mit einer gewöhnlichen hölzernern Stimme, wobei sie die Liebe zur Sowjetunion , den Kampf gegen den Henker Tito und die Gründung einer neuen, der Partei vollkommen ergebenen, Jugend durcheinander brachte. Abschließend verkündete sie: „Unsere Organisation wird den Kosmopolitismus und alle bürgerlichen Manifestationen entschieden bekämpfen”. In den folgenden Tagen bewies die Genossin C. , daß sie alle in der Wahlversammlung erhobenen Behauptungen in die Tat umsetzen werde. Ihre ersten Opfer waren einige Jungs, welche enge Hosen mit breiten Manschetten trugen. Eine Mode benannt nach einem damaligen Jazz-Sänger, namens Malagamba. Die sogenannten „Malagambisten” wurden gejagt und öffentlich zur Diskussion der Organisation gestellt bzw zur eigenen Diskussion der Genossin C. Bei der Feststellung der Breite der Hosen wurde schließlich ein Limit gesetzt. Derjenige welcher eine Hose enger als 22 cm an hatte, war ein Malagambist. „Wir werden keine bürgerlichen Manifestationen zulassen” wiederholte sie. Unter diesen „wir” verstand sie ein paar Aktivisten und vor allem sich selbst. Ihr Vorbild war Ana Pauker, welche zwar schon abgedankt, Spuren hinterlassen hatte. Sie hatte nicht den geringsten Sinn für Humor, es störte sie jede Art von Spaß, die Jazzmusik, es verärgerte sie hübsch angezogene Mädchen zu sehen. All das waren für sie bürgerliche Manifestationen. Ihre Motivation lautete: Während in den Betrieben und auf den Baustellen die Jugend den Sozialismus nach dem Vorbild der Komsomolisten aufbaut, bereiten sich die sog. „Malagambisten” nicht darauf vor. Nach einer gewissen Zeit wurde eine Schießübung angekündigt, im Rahmen der Vorbereitung der Jugend auf die Verteidigung des Sozialismus. Und somit wurden, an einem Sonntag Morgen, alle Studenten des ersten Studienjahres auf einen improvisierten Schießplatz in den nahe gelegenen Jagdwald beordert. Jeder bekam drei Patronen, mit – welchen er auf ein 100 m entferntes Ziel schießen sollte. Die Gewehre, mit denen wir unsere Schießübung machen sollten, waren russische Rostrohre. Auf einem von ihnen stand das Herstellungsdatum: 1898. Mit diesen Gewehren hatten die Russen bereits im Russisch-Japanischen Krieg gekämpft, dann im Ersten Weltkrieg, während der Revolution 1917 und im Zweiten Weltkrieg. Anstatt diese Gewehre zu einzuschmelzen oder an irgendwelche Museen zu geben, waren sie den Rumänen für Weizen und Erdöl im Rahmen der Bruderschaftshilfe verkauft worden. Aber die Genossin C. war da anderer Meinung: ” Wir haben die Freude sowjetische Technik kennen zu lernen, die fortschrittlichste der Welt” verkündete sie vor dem Beginn der Schießübung. An der Schießübung beteiligten sich auch einige Mädchen. Einige konnten wir von diesem Vorhaben heimlich verschonen, indem wir an ihrer Stelle schossen. Ein junger Offizier, welcher die Übung beaufsichtigte, tat als sähe er das nicht. Eines der Mädchen hatte das Pech neben der Genossin C. zu stehen. Bei jedem Schuß fuhr sie zusammen und erschrak. Wir versuchten sie zu schützen, aber die Genossin C. passte auf. Sie kam persönlich um zu sehen, wie sich unsere Kollegin anstellt. Das arme Mädchen wurde blass vor Angst. Zitternd sagte sie, daß sie keinen Mut hätte zu schießen. ” Das kommt gar nicht in Frage” beschloß Genossin C. Sich auf eine Plane legend, nahm unsere Kollegin das Gewehr und versuchte es an die Schulter zu legen. Es gelang ihr nicht, sie bekam feuchte Augen. „So mußt du das machen” ermahnte sie Genossin C. und legte ihr das Gewehr an die Schulter und den Finger auf den Auslöser. „Schieß!” schrie sie aufgebracht. „Ich kann nicht, ich habe Angst!” „Denke an Zoja Kosmodemjanskaja und schieß! ” brüllte sie. Niemand weiß an was oder wen oder ob das Mädchen überhaupt gedacht hatte, es schloß die Augen und schoß. Der Knall erschreckte es furchtbar und der Rückstoß prellte ihm die Schulter. Außer den Augen haben sich sicher auch noch andere Organe des Mädchens befeuchtet. Aber die Genossin C. war zufrieden: Nach dem Vorbild Zojas Kosmodemjanskajas, mit Hilfe der sowjetischen Waffen werden die Temeschwarer Studenten den Sozialismus gegen die Machenschaften der Imperialisten zu verteidigen wissen.

Die Prinzessin

Immer schon war ich von Prinzessinnen fasziniert. Wahrscheinlich schulde ich dies den Märchen meiner Kindheit, in denen die Prinzessinnen immer schön und gut waren. Diese Vorstellung wurde noch erhärtet als ich den Film Pinockio sah, in welchem die gute Prinzessin den armen Jungen einige Male aus den Klauen des Bösen gerettet hat. Diesen Kinostreifen habe ich mehrere Male gesehen und in meiner Kindheit fand ich ihn als den besten Film, welcher jemals gedreht worden war. Und plötzlich tat sich mir die Möglichkeit auf, eine echte Prinzessin zu sehen. Im Jahre 1952 arbeitete ich auf einer Baustelle „Electro-Montaj” in Constanta. Ich nahm teil an der Herstellung der elektrischen Leitung von 35 KiloVolt (KV) zwischen Constanta und Mangalia und an vielem anderem mehr. Wir machten auch viele Arbeiten für den Donau-Schwarzmeer-Kanal. Für die Leitungen von 6 KV hatten wir keine Projekte. Der Chefingenieur zeigte mir einfach von wo und bis wohin die Leitungen führen sollten und ich zog sie mit Hilfe von (jaloane?) und 50-Meter-Rollen aus. Eines Tages begegnete ich dem Chefingenieur im Büro meiner Baustelle. Ein Wagen, genannt „Scodita” von militärischem Aussehen, welcher auf der Wagentür das Siegel der „Electro-Montaj”, nämlich ein EM durchzogen von einem Pfeil in Zick-Zackform,trug, wartete draußen. – Komm mit , daß ich dir zeigen kann, wo du die Leitung entlang ziehen und eine „mustata” von 35 KV erstellen sollst. Wir fuhren mit der „Scodita” aus Megidia, wo wir eine gemeinsame Baustelle mit dem Chefingenieur hatten, los. Unter den damals gängigen Ausdrücken verstand man unter einer „mustata” eine kurze Umleitung mit einigen Masten zur Versorgung einer Transformatoren-Station. Ohne nach weiteren Einzelheiten zu fragen, stieg ich in die „Scodita” und fuhr mit ihm weg. Als wir Megidia verließen, prangten entlang der Straße eine Menge Losungen, von denen sich eine, mit einer Länge von ungefähr 200 Metern und einer Höhe von ein paar Metern, mit folgendem Inhalt besonders hervorhob: JEDER SCHAUFELSTICH ERDE – EIN SCHLAG AUF DEN KOPF TITOS. Nachdem wir die Gemeinde Mircea-Voda verlassen hatten, kamen wir in den sogenannten Gürtel. Das hieß, daß wir auf einer Strecke von ungefähr 10 Kilometern zwischen Strafgefangenen hindurch fahren mußten. Bei der Einmündung der Straße in diesen Gürtel mußten wir unsere Ausweise zeigen, erst dann konnten wir in das Lager. Wir durften weder stehen bleiben, noch irgendeine Verbindung mit den dort Beschäftigten aufnehmen. Es waren Zehntausende und sie hatten verschiede Arbeiten zu verrichten. Außen, um den Gürtel herum , standen bewaffnete Militärs der Staatssicherheit mit Maschinengewehren und überall gab es Tafeln, auf denen stand: NICHT DEM GÜRTEL NÄHERN – WIR SCHIEßEN OHNE VORWARNUNG. Nachdem wir aus dem Gürtel heraus gekommen waren, fuhren wir noch ein paar Kilometer bis der Chefingenieur dem Fahrer sagte, er möge anhalten. Wir stiegen aus und gingen zu Fuß weiter. – Sieh mal, hier haben wir eine Transformatoren – Station von 35/0,4 und dort ist die Leitung von 35 KV. Du mußt die Verbindungsleitung zu dieser Station legen. Diese Arbeit ist dringend, ich erwarte, daß du in ein paar Tagen fertig bist. Wir kehrten zu unserem Standort zurück und der Chefingenieur überließ mich dem Büro. Die Transformatoren – Station war im Inneren des Lagers, Km 8 am Kanal, wo eine Frauen- Kolonie von Strafgefangenen war. Die Beschäftigung der Frauen bestand im Anbau von Tomaten und Tomatenpaprika. Da ich über eine gewisse Erfahrung in dieser Gegend verfügte, hatte ich schon eine Menge Gerüchte über dieses Lager gehört. Man sagte, dort wären alle Prostituierten aus Bukarest vom „Steinernen Kreuz” festgehalten. Außerdem sagte man, daß dort die Tochter von Malaxa und die Prinzessin Ghica gefangen gehalten würden. In diesem Moment war mir klar, daß ich tatsächlich die Möglichkeit besaß, eine leibhaftige Prinzessin zu sehen. Ich mußte bloß in das Lager hinein gehen und die Prinzessin Ghica betrachten. Ich stellte mir die Prinzessin schön und gut vor und obwohl sie ein Sträfling war, müßte sie eine stolze Haltung besitzen und selbst ihren Aufpassern Ehrerbietung einflößen. Um Arbeiten in einem solchen Lager ausführen zu dürfen, brauchte ich eine Genehmigung der Staatssicherheit. Ich machte eine Liste all derer, welche in diesem Lager zu arbeiten hatten und schickte diese Liste an die Kaderabteilung zur benötigten Genehmigung. Gewöhnlich setzte ich mich nicht auf solche Listen, aber diesmal wollte ich unbedingt die Prinzessin und jene vom „Steinernen Kreuz” sehen. Ich setzte mich also an die Spitze der Tabelle. Nach dem Erhalt der Genehmigung fuhr ich, gemeinsam mit einigen Arbeitern, mit einem Lastkraftwagen ZIS mit (jaloane?) und einer 50-Meter-Rolle zum Km 8 am Kanal um die vorgesehenen Leitungen zu ziehen. Die Transformatoren-Station im Inneren des Lagers mußte von der Leitung 35KV Constanta-Cernavoda gespeist werden. Ich suchte nach einem Mast, an den ich anschließen konnte , stellte aber fest, daß ich noch zwei Endmaste ( zur Dehnung, wie es in der Fachsprache heißt), einen Eckmast und noch vier einfache Maste benötigte. Danach mußte ich also die Leitungen markieren und die Plätze für die Maste festlegen. Ich fuhr mit dem Lastkraftwagen bis vor das Lagertor, stieg ab und klopfte an die solide Eisentüre. Es öffnete sich ein rundes Guckloch und durch die dort installierte Linse erschien ein stark vergrößertes Auge. -Wer ist da? Ertönte eine weibliche Stimme. -Wir sind die Techniker, welche Ihnen die Verbindung zur Transformatoren – Station herstellen sollen., antwortete ich. -Warten Sie bis ich die Leitung des Lagers informiere, sagte die unsichtbare Zwischenhändlerin. Nach einer Wartezeit von einer ungefähren Viertelstunde öffnete sich die Türe und es erschienen zwei Frauen in Militäranzügen. Die eine war die große Chefin des Lagers mit Offiziersgrad, die andere die Pförtnerin mit dem Grad eines Unteroffiziers. -Was wünschen Sie? Fragte die große Chefin. -Wir müssen hinein kommen um die genaue Lage der Maste zu markieren ,die ihre Stromzufuhr gewährleisten sollen. Wir haben eine Genehmigung, beeilte ich mich zu sagen und reichte ihr die Liste mit den Ausweisen.. -Warten Sie, ich muß die Bestätigung einholen. Und die Türe wurde uns vor der Nase zugeschlagen. Nach weiteren zehn Minuten kam die Chefin wieder und eröffnete uns, daß an diesem Tag der Eintritt in das Lager nicht gestattet wäre. -Sie haben die Genehmigung morgen um zehn Uhr Morgens zu kommen. Und abermals wurde uns die Türe vor der Nase zugeschlagen. Am nächsten Morgen erreichten wir das Tor des Lagers etwas früher. Genau um zehn Uhr erschien die Chefin. -Zeigen Sie die Liste und die Ausweise, sagte sie. Nach einer gründlichen Kontrolle bekamen wir die Erlaubnis einzutreten. Eine Polizistin begleitete uns. Wir durften nicht von dem von unserer Begleiterin vorgegebenem Weg abweichen. Unzählige Tomatenbeete waren hier angepflanzt worden. Zweimal täglich wurden sie von Hand gegossen. Weil die Strafgefangenen, so viel sie auch immer arbeiten mochten, es nicht schafften, alle Tomaten zu gießen, waren elektrische Pumpen gebracht worden, wodurch auch der Bedarf an der Stromzufuhr zustande kam. Unsere Begleiterin brachte uns zur Transformatoren – Station, welche von unserer Baustelle erstellt worden war. Ich blickte mich um in der Hoffnung die weiblichen Strafgefangenen zu sehen. Obwohl ich, so weit wie ich konnte, die Markierung der Aufstellungsorte der Maste hinauszog, bekamen wir keine Spur der Strafgefangenen zu Gesicht. Nach Beendigung unserer Arbeiten kehrten wir zu unserem Hauptsitz zurück. Ich hatte mir vorgenommen bei den Grabungsarbeiten, dem Aufstellen der Maste, der Montage der Isolatoren und der Leitungsstücke mit dabei zu sein. Diese Arbeiten würden ungefähr eine Woche in Anspruch nehmen, in welcher Zeitspanne ich die Prinzessin bestimmt sehen könnte. Ich erinnerte mich, daß die Transformatoren – Station von unseren Leuten erbaut worden war. Ich rief in der Hauptstelle an und fragte nach, wer diese Station erstellt hätte. Ich erfuhr, daß es ein gewesener Klassenkollege von mir aus Timisoara(Temeswar) gewesen ist, mit dem ich gut Freund war. Er arbeitete jetzt bei der Transformatoran-Station der Zementfabrik in Megidia. Am Abend ging ich zu ihm und wir schwatzten ein bisschen. -Du hast doch im Lager Km 8 am Kanal gearbeitet und weißt wie die Sachen dort laufen. Ich möchte sehr gerne die weiblichen Strafgefangenen sehen, insbesonde die Prinzessin Ghica, von der ich gehört habe, daß sie dort gefangen gehalten wird.. -Du hast nicht die geringste Chance, erklärte er mir. Ich habe dort über einen Monat lang gearbeitet und habe niemanden gesehen. Wenn wir an einer bestimmten Stelle arbeiteten, wurden die Strafgefangenen an das entgegengesetzte Ende gebracht. Da sich das Lager über mehrere Kilometer erstreckt, hast du keine Möglichkeit sie auch nur aus der Ferne zu erblicken. Mir wurde klar, daß eine Begegnung meinerseits mit der Prinzessin nicht möglich war, so daß ich auch gar nicht mehr da hin wollte. Ich war sehr enttäuscht. Es sind viele Jahre seitdem vergangen und ich habe immer noch keine leibhaftige Prinzessin gesehen. Ich mußte mich also mit Prinzessinnen zufrieden geben, welche ich viel später nur im Fernsehen zu Gesicht bekam. Übersetzung aus dem Rumänischen: Gudrun Winkler

Die Party

Die Vereinfachung ist etwas sehr Bequemes für das menschliche Denken. Man sucht nach möglichst kurzen und bündigen Verallgemeinerungen, um diese leicht zu behalten. Das beste Beispiel ist die Charakterisierung der Nationalitäten. So ist der Franzose ein Lebemann, der jederzeit bereit ist seine Frau zu betrügen, der Italiener singt Chansonetten und ißt Makkaroni, der Deutsche ist peinlich genau und trinkt Bier, der Ungar ist hochmütig und der Rumäne ein ziemlicher Dieb. Über die Juden, sagt man, daß sie verschlagen, ängstlich und geschäftstüchtig sind. Unser Studienkollege Samy war ein perfekt widersprüchliches Beispiel zu all diesen Vorurteilen. Erstens war er der Kräftigste von uns allen. Als Rugbi-Spieler trainierte er täglich, hatte er eine überdurchschnittliche physische Kondition und ähnelte einem Bären. In zweiter Linie war er in keiner Weise hinterhältig oder geschäftstüchtig veranlagt, im Gegenteil, er war naiv und fröhlich und wurde wegen seiner offenherzigen Art von allen Kollegen geliebt. Wie man weiß, gibt es an jeder Fakultät extrem schwierige Prüfungen, von uns Studenten „Nägel”, genannt. An der Fakultät für Chemie, wo Samy Student war, war solch ein „Nagel” die Prüfung im Fach Technologie. Ich bin kein Chemiespezialist, aber als ich die Aufzeichnungen der Vorlesungen sah, erschrak ich. Er waren Hunderte von Schemas, die beherrscht und erklärt werden mußten. In der Sommersaison war Samy bei dieser Prüfung durchgefallen. Auch im Herbst bestand er die Prüfung nicht und mußte das Studienjahr wiederholen. Der Beginn eines neuen Studienjahres war immer die schönste Periode der Studentenzeit. Man sah sich nach den Ferien wieder. Alle kamen wir von zu Hause, bepackt mit Essen, Kuchen und anderen Leckereien, vorbereitet von unseren Müttern, die stolz darauf waren, daß ihre Kinder nun Studenten waren. In der ersten und auch zweiten Woche waren wir nur mit fröhlichen Gelagen beschäftigt. Dann begannen aber langsam die Vorlesungen, Seminare, Laboratorien und Projekte und wir hatten keine Zeit mehr für Unterhaltungen. Leider konnte Samy an der allgemeinen Fröhlichkeit nicht teilnehmen. Er fiel auch bei der Nachprüfung wieder im Fach Technologie durch. Zu jener Zeit konnte man ein Studienjahr nicht zweimal wiederholen, so daß Samy exmatrikuliert werden sollte. Nach vielen Interventionen und großen Schwierigkeiten erhielt er die Möglichkeit zu einer letzten Nachprüfung. Wir taten alles erdenklich Mögliche ihm Mut zu machen. Um ihn aus seiner Apathie zu befreien, schlugen wir ihm eine Wette vor. Sollte er die Prüfung bestehen – erklärte er selbst – würde er seinen Kopf in das WC stecken und die Spülung betätigen. Die umgekehrte Variante wurde nicht in Erwägung gezogen. Als ich am Tage, an dem Samy seine Nachprüfung hatte, in das Studentenheim kam, erfuhr ich die große Neuigkeit – Samy hatte bestanden. Ich freute mich so, als hätte ich selbst dieses Examen geschafft. Im Zimmer erwartete mich eine große Party. Der Tisch war vollbepackt mit Braten, Kuchen und anderen guten Sachen aus den Paketen von zu Hause. Samy hatte ein paar Flaschen mit Getränken gekauft, welche es damals in den Lebensmittelläden gab. Da war eine Flasche mit einer grünen Flüssigkeit auf welcher ” Pfefferminz.-Schnaps stand, bekannt unter dem Namen ” Adio Mama”. Dann war noch eine mit Birnen-Schnaps, versehen mit dem volkstümlichen Namen ” Suche mich zwischen den Gräbern” und ähnliches. Die Glückwünsche, Umarmungen und Küsse nahmen kein Ende, während Samy zum zehnten Mal erzählte, wie es gewesen war. Als der Professor mich anschrie und „Ochse” zu mir sagte, da – seht mal – wuchs mir sooo das Herz. Und er zeigte mit beiden Händen wie groß es geworden war. Tatsächlich hatte der Professor im Fach Technologie etwas seltsame Gewohnheiten. Je höflicher er wurde, um so kleiner waren die Chancen die Prüfung zu bestehen. In dem Moment aber, wenn er auf die Ausdrücke Ochse, Esel oder Ähnlichem zurück griff, war die Prüfung gelaufen. Diese Gewohnheit war unter den Studenten bekannt und es war für sie die größte Freude so tituliert zu werden. Im Laufe der Unterhaltung erinnerte sich jemand an die abgeschlossenen Wette. Samy versuchte abzulenken, aber alle stürzten auf ihn ein: – Das geht nicht, abgemacht ist abgemacht, wenn du die Wette nicht einlöst, sprechen wir nicht mehr mit dir und verlassen sofort die Party. Da ihm nichts anderes übrig blieb, sucht er das sauberste WC im Studentenheim, reinigte es mehr als gründlich und desinfiszierte es mit „Adio Mama”. In einer an eine Joga-Stellung erinnernde Haltung steckte er den Kopf in das WC und führte die rechte Hand an die Strippe für die Spülung, um die Bedingungen der Wette einzulösen. Jemand brachte eine Kerze und entzündete sie. Die anderen brannten Papierblätter an. Dann wurde das Licht gelöscht und während Samy die Spülung betätigte, sangen wir die Hymne der Chemiker nach der Melodie eines berühmten Tangos: Ein Fräulein auf der Straße sah ich gestern, Mit Stöckelschuh`n und schrillem Röckchen, Mit langem Haar und leichtem Sinn – Sicher war sie Chemie-Studentin. Übersetzung aus dem Rumänischen: Gudrun Winkler

Mit den Kühen auf der Weide

Mit gutem Grund behauptet man, die Kindheit sei die glücklichste Periode im Leben eines Menschen. Auch ich erinnere mich an wunderschöne Tage imSommer 1942. Ich war 10 Jahre alt, mein Vater war an der Front – irgendwo bei Odessa – während meine Mutter und ich in der Schule einer Gemeinde in Bessarabien wohnten.An jedem Morgen, nachdem wir beide Tee getrunken und eine Scheibe Brot, beschmiert mit „povidia” ( einer Art Marmelade aus Weintrauben) gegessen hatten, ging ich zu einem Nachbarn, welcher einen mir gleichaltrigen Sohn hatte. Dieser Junge, namens Vasile, hatte noch zwei Brüder und zwei Schwestern. Oft war ich bereits da, bevor die Familie gefrühstückt hatte. Dann mußte auch ich mit ihnen essen. Das Frühstück bei dieser Bauernfamilie vollzog sich nach einem richtigen Ritual. Ein runder Tisch von ungefähr einem Meter Durchmesser, ziemlich niedrig und mit drei Beinen, welcher sonst an der Wand stand, wurde in die Mitte des Zimmers gerückt. Dann stellte die Hausfrau eine Tonschüssel in die Mitte des Tisches, in welcher drei bis vier Liter frischgemolkene und abgekochte Milch war. Daneben, auf eine Holzauflage, stülpte sie eine Mamaliga (Maispudding), welche mit einem, speziell zu diesem Zwecke auf der Holzauflage befestigtem Faden, ganz schnell in Stücke geschnitten wurde. Rund um den Tisch saß nun die ganze Familie auf winzigen Holzstühlen.. Auch ich wurde fast wie ein Familienmitglied behandelt und bekam einen Stuhl und einen Holzlöffel. Es wurd still, der Vater bekreuzigte sich und sagte: – Behüte uns Gott! Dann begannen wir zu essen.. In diesem Moment wurde die Kinderschar lebendig. Alle, ein Stück Mamaliga in der linken Hand und den Löffel in der rechten Hand, bestürmten die warme Milch. In der Schüssel bewegten sich die Löffel wie die Ruder eines Schiffes. Das Höhenniveau der Milch in der Schüssel fiel zusehends, pausenlos entleert von acht schöpfenden Löffeln. Ab und zu hörte der kleinste Junge, ungefähr drei Jahre alt, auf zu essen und blies in seinen Löffel, was ein gurgelndes Geräusch erzeugte. Der Vater hielt ein, blickte ihn an und ohne ein Wort zu sagen, schlug er ihm mit dem Löffel leicht auf den Kopf. Das Kind guckte verdutzt und begann dann brav weiter zu essen. Nachdem die Milch alle war, wickelte die Hausfrau die übriggebliebene Mamaliga, falls überhaupt noch etwas übrig war, in ein Handtuch und nahm die Schüssel und die Holzunterlage und tat sie an ihren gewohnten Ort. Bevor der Tisch wieder an seinen Platz gestellt wurde, sammelte sie die Krümel in den Schoß und gab sie den Hühnern. Dann wurden die Aufgaben verteilt. In den Bauernhaushalten hat jeder etwas zu tun. Die Mädchen blieben mit der Mutter zu Hause. Der große Junge begleitete den Vater auf dem Fuhrwagen. Der Kleinste mußte die Gänse hüten. Er war sehr stolz auf diese ihm übertragene Aufgabe. Eigentlich gingen die Gänse ganz alleine zu einem einige hundert Meter vom Haus entfernten Tümpel. Dort traf sich der Kleine mit anderen Kindern seines Alters und sie spielten den ganzen Tag, während die Gänse sich um ihre Belange kümmerten. Natürlich ging ich mit Vasile mit den Kühen auf die Weide, eigentlich waren es ja eine Kuh und ein Kalb. Der Ort wo sie weideten, befand sich auf einem Plateau, einige Kilometer vom Dorf entfernt. Auf diesem Plateau hatten die Russen einen Militärflughafen errichtet. In der Nacht des 22. Juni 1941 hatten die Deutschen diesen Flughafen heftig bombardiert und die stationierten Flugzeuge zerstört. Nur zwei der russischen Piloten konnten starten, wurden aber von den deutschen Jagdfliegern abgeschossen. Dann ging die Front weiter und der Flughafen blieb verlassen. Die Bauern hatten sich alles geholt, was ihnen irgendwie von Nutzen sein konnte. Als wir mit den Kühen hin gingen, gab es nur noch einige Baracken und eine Menge auf dem Feld verteilter Fliegerbomben. Diese Bomben waren ursprünglich in Holzkisten gestapelt. Aber die Bauern hatten die Holzkisten mitgenommen und die Bomben, mit denen sie nichts anfangen konnten, da gelassen. Mit mir und meinem Freund kamen noch weitere Kinder gleichen Alters mit ihren Kühen hierher. Nachdem wir „la bataie” in einer vereinfachten Form – ein in Bessarabien übliches Spiel, welches sowohl von Kindern als auch von Erwachsenen zu Feiertagen gespielt wurde- gespielt hatten, begannen wir etwas Neues. Wir brachten die Kühe zweihundert bis dreihundert Meter weiter weg und sammelten Stroh, Reisig, alte Bretter und machten einen Scheiterhaufen. Mit vereinten Kräften und großer Anstrengung schleppten wir eine Bombe herbei legten sie darauf. Der Scheiterhaufen wurde angezündet und wir setzten uns in einen etwas weiter entfernten Graben. Zusammengekauert warteten wir atemlos auf die Explosion. Die Wartezeit war recht lang. Während dieser Zeit erzählten wir uns schaurige und immer schaurigere Geschichten. Jetzt erfolgte die Explosion! Ein schrecklicher Knall , gefolgt vom Zischen der Splitter. Große rauchende Steine flogen überall umher. Wir, in unserem Graben, waren geschützt. Dann verbreitete sich eine unwirkliche Stille. Als wir unsere Verblüffung überwunden hatten, rannten wir schreiend zum Ort der Detonation. Es stellte sich uns ein Krater dar, aus welchem Dampf herauskam. Am meisten freuten wir uns, wenn aus dem Grund des Kraters Wasser hervortrat. Erst zeigte sich ein wenig Feuchtigkeit, dann kamen langsam die ersten Wassertropfen, bis sich eine Lache von etwa zwei Handbreiten Höhe ergab. Das Interessanteste war, daß uns die Explosionen jedesmal überraschten. Wenn wir den Scheiterhaufen angezündet hatten, warteten wir ein paar Minuten und begannen dann unsere Schauergeschichten , wobei wir auf die Bombe vergaßen. Einmal aber verloren wir die Geduld und wollten wissen, was da geschieht. Wir sahen eine Spektakel, welche sich nur wenige Menschen vorstellen können. Stellen Sie sich eine Fliegerbombe vor, welche durch die Hitze ihre Farbe verändert und rot wird. Unsere Bombe hatte die Farbe eines Hufeisens, welches gerade aus dem Schmiedefeuer kommt. Wir versteckten uns schnell und nach einigen Minuten erscholl die Explosion. Nun waren wir nicht mehr auf das Spektakel vor der Explosion neugierig. Danach kommentierten wir noch einmal mit aufgeregten Gesichtern das schaurige Ereignis.Die Kühe wurden eingesammelt und jeder ging zu sich nach Hause. Die nächsten Tage ereigneten sich in ähnlicher Weise. Leider haben alle schönen Dinge einmal ein Ende. Zu unserem größten Ärger war der Vorrat an Bomben irgendwann zu Ende. Wie das Sprichwort sagt:” Wo man nur holt und nichts zurück gibt, endet es..” Und auch wir hatten nicht mehr woher was zu holen. Nachdem die Bomben zu Ende waren, gingen wir auch die Kühe nicht mehr weiden. Es machte einfach keinen Spaß mehr –

Anatol Musceleanu – Pielea lui Stalin

PIELEA LUI STALIN

Mulţi au văzut moartea cu ochii. Unii în război, când lângă ei au fost omorâţi camarazii, alţii în accidente, în operaţii grele etc.Şi eu am văzut moartea cu ochii , dar spre deosebire de cei mai de sus , cauza a fost propria mea prostie.În anul 1944 ruşii au spart frontul în Moldova şi apoi a urmat răsturnarea de la 23 august ,după care s-a instalat o perioadă de acalmie.Un grup de soldaţi ruşi scăpaţi până atunci din marele măcel, numit al doilea război mondial, se relaxau într-un parc.Aveau vin din belşug, luat din cramele Moldovei, aveau şi mâncare, celebrele conserve de carne americane numite de ei ,,al doilea front”. Pe măsură ce se cinsteau cu vinul moldovenesc şi mâncau conservele americane, încălzite în gamele pe un foc improvizat, veselia creştea.Nu ştiu prin ce întâmplare,în grupul lor nimerise un copilaş de vreo 5-6 ani.Avea o chică de păr de culoarea grâului copt, ochi mari albaştri şi era foarte isteţ. Încălziţi de vin soldaţii îl luară în grupul lor şi-i dadură să manânce şi el ,,al doilea front”.Unul dintre ei scotoci prin raniţă de unde scoase o ciocolată germană de captură, pe care o dădu copilului.Acesta drept mulţumire începu să cânte o melodie la modă la începutul razboiului:- Pe câmpia rusului Paşte calul neamţului Calul paşte şi nechează Rusul plânge şi oftează Iar din pielea lui Stalin Facem cizme la Berlin Foarte încântaţi de copilaş, care cânta cu toată convingerea cu o voce catifelată, începură să-l acompanieze.Cel mai mult le plăcea refrenul pe care-l murmurau în ritmul melodiei cam aşa: La la la la Stalin la la la la Berlin Unul dintre ei plecă la plutonul vecin de unde se întoarse cu alt soldat, cu o armonică mare atârnată de gât. Odată cu sosirea celui cu armonica, veselia se înteţi. Inainte de a relua cântecul, noul venit fu tratat cu un borcan de vin.Apoi, tacticos, îşi aşeză ,,harmoşca” pe piept. Copilul primi şi el un pahar de vin după care continuă cântecul cu şi mai mare avânt: Şi din pielea lui Stalin… Cel cu armoşca prinse rapid melodia destul de simplă provenită dintr-un cântec popular şi spre încântarea tuturor o cânta perfect.Ba, mai mult, adăugă din instrument tot felul de înflorituri. Toţi îl acompaniau. Fără nici o pregătire au inceput să cânte pe mai multe voci. Cred că nici compozitorul nu ar fi aranjat mai bine vocile. Piaza rea a făcut să trec pe acolo chiar în acele momente.În loc să respect proverbele înţelepte cum ar fi:,,nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala “ sau ,,fiecare pasăre pe limba ei piere” ,eu m-am oprit şi l-am apostrofat : -Măi băiete, nu mai cânta aşa că te împuşcă ruşii ! Copilul, ascultător, încetă să mai cânte.Ruşii se uitară unul la altul contrariaţi.Unul mai mărunţel şi mai al dracului se apropie de mine şi mă lua la întrebări: -Tâ sfinea fascist ninraviţea Stalin?Altul , care avea la indemână un pistol automat îl îndreptă spre mine şi slobozi o rafală.De data aceasta instinctiv am respectat înţeleptul proverb ,,fuga e ruşinoasă dar e sănătoasă”.În consecinţă am luat-o la fugă cât mă ţineau picioarele.Şi alţi câţiva soldaţi traseră câteva rafale în direcţia mea.Ce-i drept nu mă ochiseră pe mine şi au tras în sus ,dar eu nu aveam de unde să ştiu. Înveseliţi de eveniment ruşii mai traseră câte o duşcă şi începură să cânte cu şi mai mare plăcere.Vocea copilului se auzi din nou acompaniată de armonică şi de un superb cor rusesc: -Şi din pielea lui Stalin…

Capul lui Stalin

Ce zile frumoase am avut eu în copilărie ! Ce timpuri frumoase! În iulie 1941 ne-am mutat în Chişinău într-o casă a unor rude ale noastre ,deportate în Siberia cu puţin înaintea începerii războiului.Casa era în apropierea gării şi în noaptea de 22 iunie fusese bombardată de aviaţia germană.O bombă căzuse peste o magazie din curte şi o făcuse praf.Casa scăpase cu geamurile sparte şi cu urme de schije pe ea.Un pom din curte avea o schijă mare înfiptă în el, pe care cu greu am scos-o după câteva săptămâni.Oraşul era distrus aproape în întregime de bombe ,dar mai ales de incendii.A fost singurul oraş unde ruşii au aplicat tactica pământului pârjolit,incendiind intenţionat oraşul. Eu stăteam cu bunica ,părinţii fiind plecaţi.Era o vară foarte frumoasă,zilele erau călduroase cu cer senin.Dimineaţa ,după ce mâncam ,aveam obligaţia să mă duc după apă.Înainte de război apa pentru gospodărie o cumpăram de la un chioşc numit,,butcă” pe stradă chiar în faţa casei.Te duceai cu găleata şi plăteai un leu.Fata din chioşc manevra un robinet şi-ţi umplea găleata cu apă.Apoi îţi dădea rest o bucăţică de carton pe care era tipărit un cap de măgar.Cu acest carton mai primeai o găleată de apă.Mult timp am păstrat un asemenea carton ,fără să stie părinţii,deoarece îmi plăcea să mă uit la capul de măgar.Acum uzina de apă nu funcţiona şi apa o aduceam de departe,de la un izvor de apă minerală.Acest izvor ,numit ,,borcut”, era situat peste liniile de cale ferată.Plecam cu o găleată şi după ce traversam liniile de cale ferată, treceam pe lângă un rezervor de benzină distrus de bombe.Lângă acest rezervor rămăsese un obuz de tun de mărimea unei sticle de bere. Ambiţia mea era să-l fac să explodeze.Mi-am făcut un plan.Să-l arunc cu vârful înainte în si în timp ce el era încă in aer,eu să mă adăpostesc după rezervor.De fapt până la impactul cu rezervorul nu reuşeam decât să fac un pas lateral.Repetam procedeul 10-20 de ori până mă plictiseam.Apoi luam găleata şi plecam supărat că nu reuşisem.Ajuns la borcut ,mă asezam la o coadă de 2-300 de oameni veniţi să se aprovizioneze.Noroc că debitul izvorului era mare şi nu stăteam mai mult de jumătate de oră.Apa de borcut era dezgustătoare şi avea un miros de ouă stricate.Toţi se lăudau că s-au învăţat cu ea şi că e bună pentru toate bolile.Eu nu m-am învăţat cu ea şi o beam cu scârbă, de nevoie. După ce umpleam găleata ,parcurgeam traseul în sens invers,cu oprirea obişnuită la proiectilul pe care voiam să-l explodez.Ajuns acasă cu apa ,misiunea mea zilnică era terminată şi primeam învoire de la bunica să mă duc la scăldat la strandul Bivol.Acesta era un strand foarte mare ,complet betonat,umplut cu apă de borcut ,schimbată în fiecare zi. Avea bărci,cabine de îmbrăcat şi două trambuline.Din păcate atunci era fără stăpân, lăsat în voia soartei. Încet, încet ,cabinele,bărcile şi gardul au început să fie furate. Într-o parte a strandului ,soldaţii nemţi instalaseră un camion de pompieri care lua apa din strand şi cu un furtun spălau camioanele.Copiii se apropiau de ei şi atunci soldatul care manevra furtunul ,îndrepta jetul foarte puternic spre ei trântindu-i la pământ.Era o joacă gustată de copii şi eu m-am dus de multe ori ca să fiu dat jos de jetul de apă.Drumul spre strand trecea pe lângă rezervorul cu proiectilul de tun ,la care mă opream pentru încercările de rigoare.Ajuns la strand,se punea problema hainelor.În primele zile le-am pus într-o cabină ,dar cabina nefiind păzită trebuia să fiu tot timpul cu ochii pe ea.Din această cauză nu-mi tihnea scăldatul.Hainele mele se compuneau din trei piese.O pereche de pantaloni scurţi ,făcuţi dintr-un costum vechi al tatălui meu,o cămaşă şi o pereche de chiloţi.Asta era tot,fără incălţăminte ,fără şapcă sau alte accesorii.Din pantaloni şi din cămaşă făceam un bulgăre foarte strâns pe care-l ascundeam pe unde puteam,până într-o zi când am descoperit o ascunzătoare ideală.În perioada ocupaţiei sovietice între 1940-1941,ruşii au deportat in Siberia pe proprietarul strandului şi au ridicat la intrare o statuie a părintelui iubit al popoarelor I.V.Stalin După eliberarea Basarabiei din 1941 statuia a fost aruncată în aer.La data când se întâmplau cele povestite,rămăşiţele statuii erau împrăştiate în toate părţile.Capul tătucului popoarelor poposea în iarbă cu mustăţile înfipte în pământ.Cercetând cu atenţie capul statuii am constatat că era gol la interior.Cu puţin efort ,exact unde ar fi trebuit să fie creerul tătucului,reuşeam să-mi ascund hainele făcute ghem.Din clipa aceea puteam să înot liniştit,să sar la trambulină şi să mă duc la nemţii cu furtunul fără nici o grijă. Târziu după ce mă răzbea foamea îmi scoteam hainele din capul lui Stalin şi plecam spre casă ,nu fără oprire la rezervorul cu proiectil şi cu încercările de rigoare.Ce timpuri frumoase!

 Moartea lui Stalin

Şcoala post-liceală de telecomunicaţii luase fiinţă de câţiva ani, în localul care adăpostise o bancă ce fusese naţionalizată.Avea cam 60 de elevi repartizaţi în două clase.Profesorii erau ingineri de specialitate în afară de unul care preda marxism-leninismul şi o profesoară de limba rusă.Directorul era singurul membru de partid , promovat în acest post ca urmare a muncii politice.Şcoala avea şi un internat şi un pedagog care răspundea de disciplină în afara orelor.Internatul ocupa două camere mari, în care erau aliniate paturile elevilor .Cancelaria profesorilor despărţea cele două camere ale internatului şi alte două unde erau sălile de curs.Şcoala mai avea şi două laboratoare amenajate în demi-solul clădirii .În cancelarie, pe lîngă cele câteva mese şi un dulap unde se ţineau cataloagele, mai era şi un aparat de radio marca Philips, confiscat de la vechea bancă şi donat şcolii. Elevul G era un mare pasionat de radiofonie.Era cel mai activ la orele de laborator unde rămânea de multe ori până seara târziu şi era foarte bine pregătit la materiile de specialitate.Într-o seară un coleg îi spuse: -Hai să ne uităm la cataloage. -Cum? -Ai să vezi Colegul îl duse la cancelarie care era încuiată cu o yală veche. Băgă lama unui briceag în zăvorul broaştei şi uşa se deschise.Se uitară la cataloage, unde nu văzură mare lucru.Văzând aparatul de radio lui G îi veni o ideie .Făcu rost de o cască de telefon ,după care, de la patul său de la internat ,situat lângă peretele de la cancelarie, duse două fire subţiri aproape invizibile ,la aparatul de radio.În seara urrmătoare desfăcu firele de la difuzorul aparatului şi le legă la firele care duceau la casca lui. Mai desşurubă şi beculeţele de la scală ca să nu se observe că aparatul e în funcţiune. În fiecare noapte el urmărea transmisiunile posturilor de radio.Dimineaţa înaintea sosirii profesorilor intra în cancelarie şi refăcea montajul.Deoarece postul de radio naţional transmitea numai pâna la miezul nopţii ,el asculta nişte posturi ucrainene care aveau program de muzică toată noaptea .Sistemul mergea de câteva saptămâni .Dar într-o noapte emisiunea postului de radio ucrainean se opri brusc şi un crainic cu o voce gravă anunţă moartea tătucului tuturor popoarelor.Mesajul se repetă de câteva ori.Chiar cu puţinele cunoştinţe de limba rusă, G îşi dădu seama că a murit Stalin.Dimineaţa, după ce refăcu montajul nu se putu abţine şi-i povesti unui prieten ce a auzit şi că i se pare că a murit tătucul.În câteva minute vesta se răspândi la toţi elevii de la internat precum şi la pedagog. Când sosi directorul pedagogul îi comunică vestea: -De unde ştii? -De la un elev. -Adu-l la mine . După o scurtă anchetă G. ajunse în faţa directorului.Luat la întrebări ,el recunoscu totul şi îi arătă directorului instalaţia făcută de el.Între timp sosiră şi ceilalţi profesori.Puseră aparatul de radio pe postul naţional dar aici erau emisiunile obişnuite .La buletinul de stiri de la ora opt nu se pomeni nimic despre acest eveniment.Elevul G susţinu că el a auzit la posturi ruseşti.Directorul nervos chemă profesoara de limba rusă să asculte posturile ruseşti.Tremurând de frică aceasta ascultă câteva posturi şi declară că nu a auzit nimic despre moartea lui Stalin.Speriat de o asemenea întorsătură , directorul se hotărî să cheme securitatea.O să te mănânce puşcăria îi spuse el elevului G.;o să ajungi la canal deoarece răspândeşti zvonuri reacţionare.Plângând G. spuse că nu a avut nici o intenţie să răspândească zvonuri şi că aşa a înţeles el din emisiunea ascultată. Între timp sosi un ,,lucrător” de la securitate ,un tânar cu tresele de sublocotenent noi nouţe.Acum era la prima misiune şi era foarte zelos pentru a fi remarcat de către superiori.Dădu afară din cancelarie pe toată lumea cu excepţia directorului care, fiind membru de partid, prezenta încredere. Primul anchetat a fost pedagogul. Acesta trebui să-l informeze despre elevul G.,despre comportamentul său şi despre toţi prietenii.Apoi îi luă la rând pe toţi ,,suspecţii” În final elevul G împreună cu alţi patru colegi urmau să fie arestaţi pentru complot împotriva orânduirii socialiste şi duşi pentru cercetări la sediul securiăţii.În acest sens dădu un telefon la sediu cerând să vină duba pentru a transporta suspecţii care stăteau într-un colţ plângând. Între timp la aparatul de radio emisiunea de cântece se opri brusc şi un crainic anunţă cu adâncă mâhnire şi neţărmurită durere moartea celui care fusese cel mai iubit fiu al popoarelor din întrega lume, cel mai… Directorul şi anchetatorul se uitară buimaci unul la altul şi nu scoaseră nici un cuvânt.Primul care îşi reveni fu directorul : -Măgarule ,faci instalaţii clandestine în şcoală ! O să te exmatriculez, nenorocitule !.În acest timp sosi şi duba.Doi gealaţi solizi intrară în cancelarie: -Să trăiţi,unde sunt suspecţii ? -Deocamdată nu-i luăm.Apoi adresându-se elevilor spuse: -Să ştiţi că nu scăpaţi aşa uşor .Sunt cu ochii pe voi.Aveţi grijă ce faceţi.Şi plecară cu toţii. Elevul G. nu a fost exmatriculat .S-au opus ceilalţi profesori, în special inginerii care nu numai că nu au condamnat instalaţia făcută de el ci chiar au apreciat-o.Până la urmă G. a scăpat cu nota la purtare scăzută şi cu o amintire de la tătucul Stalin.

Alegerile de alta data

Un camion ,,STEAGUL ROŞU” părăsi şoseaua asfaltată şi o luă pe un drum de ţară plin de praf şi de gropi. Scrâşnind şi pufnind o luă la deal spre satul C. Era pavoazat pe cele două părţi ale lăzii cu lozinci. Pe una era scris cu litere albe, decupate din hârtie şi aplicate pe pânză roşie, următorul text: -UNDE-I CLASA MUNCITOARE? -E LA SECŢIA DE VOTARE ! -UNDE SÂNT AMERICANII ? -S-AU ASCUNS CA ŞOBOLANII ! Pe cealaltă parte în aceleaşi condiţii grafice scria: SĂ DĂM VOTUL CELOR MAI BUNI COMUNIŞTI Pe bara din faţă a camionului erau sudate două sârmuliţe pe care erau prinse în stânga un steguleţ tricolor cu stema RPR pe el iar pe cel din dreapta unul roşu cu secera şi ciocanul. În cabină era şoferul, împreună cu tov.Neagu ,vicepreşedinte, responsabil cu munca cultural-educativă ,al cooperativei ,,MUNCĂ ŞI VESELIE”. Tov. Neagu era îmbrăcat intr-un costum bleumarin cu dunguliţe albe, cumpărat pe ,,puncte”. Nu purta cravată, iar cămaşa cu floricele era răsfrântă peste gulerul hainei. În buzunarul din faţă al hainei erau aliniate trei stilouri cu cerneală de diferite culori (albastră, roşie şi neagră). Pentru echilibru, in cealaltă parte erau plasate trei medalii. Una adeverea că tov.Neagu e fruntaş în munca culturală,a doua arăta că proprietarul ei indeplinise normele GMA (Gata pentru muncă şi apărare) şi in fine ultima confirma că e membru in asociaţia crescătorilor de viermi de mătase. Pe cap avea o şapcă muncitoresc-leninistă pe care era prinsă în faţă o insignă cu secera şi ciocanul. Sus în lada camionului se găsea Brigada Artistică şi de Agitaţie a respectivei cooperative. Ajuns în satul C., camionul se opri in faţa Căminului Cultural. Din cabină coborî tovarăşul vice, iar din ladă artiştii, pe o scăriţă din fier-beton sudată în acest scop. Piesa într-un act pe care urmau să o prezinte ţăranilor cooperatori se numea ,,ALEGERILE DE ALTĂ DATĂ”. Personajul principal era un bătăuş burghez de altă dată care bătea alegătorii. Recuzita era constituită dintr-o cabină de vot din placaj ,o urnă din carton şi dintr-un ciomag noduros mânuit de bătăuş. Omul guvernului burghez, ascuns în spatele cabinei , însemna cu cretă pe cei care nu votau cum trebuie. Odată ieşiţi din cabină ,bătăuşul îi snopea in bătaie cu ciomagul cel noduros pe cei însemnaţi. În final, toată brigada slăvea în cântece alegerile democratice şi libere comuniste şi înfiera cu mânie proletară alegerile de altă dată care erau la discreţia bătăuşilor capitalişti. Mobilizarea ţăranilor cooperatori în vederea prezenţei la piesă, era sarcina responsabilului căminului. Această sarcină nu a fost îndeplinită din motiv de nuntă. Nuntă care avusese loc chiar în incinta căminului , iar responsabilul cultural dormea dus împreună cu nuntaşii ,după eforturile făcute în desfăsurarea evenimentului. În faţa Căminului Cultural nu era nimeni. -Tovarăşe vice , nu putem să jucăm piesa într-o sală goală,fără nici un spectator ,spuse responsabilul brigăzii. -Ba o să jucaţi, zise tovarăşul Neagu. Nu mă interesează dacă sunt sau nu spectatori. Eu am un plan şi trebuie să-l îndeplinesc. Zicând acstea, scoase din buzunar un carneţel unde erau notate cinci sate arondate brigăzii coopetativei. Până acum brigada jucase in trei şi mai avea de jucat în două pentru a îndeplini planul. Brigada era compusă din 8 până la 10 membri printre care şi subsemnatul. Deşi eram un antitalent ,nu am reuşit să scap, cu toate insistenţele mele în acest sens. De obicei ,rolul meu se mărginea la fraze de tipul: -Cooperativa noastră a depăşit planul cu 17,3 la sută şi a ridicat calitatea prestărilor către populaţie. Văzând camionul, câţiva copii din sat se adunară-din curiozitate. Auzind discuţiile purtate în legătură cu lipsa spectatorilor, unul mai isteţ propuse o soluţie: -Mă duc s-o chem şi pe mama ,spuse el foarte bine intenţionat. Dar tovarăşul Neagu nu admise nici o amânare. -Începeţi imediat, decretă el. Pe scenă se aranjă cabina de vot şi urna, iar într-un colţ –un acordeonist cam tuciuriu care asigura fondul muzical. Spectatorii formaţi din cei şapte –opt copii care se adunaseră , luară loc în primele bănci şi spectacolul începu. Din culise apăru bătăuşul cu faţa vopsită în roşu ca a unui beţivan, cu ciomagul în mână ,strigând: -Bă ,ştiţi voi cine sunt eu? O să vă stâlcesc în bătaie! Şi învârti ameninţător ghioaga, înaintând spre spectatori. În acest moment, copiii, care nu mai văzuseră niciodată vreo piesă, au luat în serios ameninţarea se speriară şi o luară îngroziţi la fugă. Cât ai clipi din ochi, sala rămase goală. Toată brigada izbucni în râs şi reprezentaţia luă sfârşit. Şi aşa au rămas cooperatorii needucaţi, artiştii fără să-şi etaleze talentele şi copiii speriaţi. Doar tovarăşul Naegu era mulţumit. Scoase carneţelul din buzunar şi bifă în dreptul satului C îndeplinirea planului, după care ne anunţă: -Toată lumea în maşină: plecăm la Bulaii din Vale, pentru ultima reprezentaţie, după care sunteţi liber.

BICICLETA

Toată lumea doreşte fericirea. Dar foarte puţini se pot lăuda că au avut parte de ea. Din categoria celor care se pot lăuda că au avut parte de fericire, fără modestie, pot să mă laud că am făcut parte şi eu. Este foarte adevărat că această fericire nu a durat prea mult, dar nu durata este esenţială în asemenea cazuri. În vara anului 1945 mă găseam în Timişoara în ,,Piaţa primăriei vechi,, – cum era numită pe atunci. Această piaţă – numită acum ,,Piaţa Libertăţii,, – era, pe la orele amiezii, extrem de aglomerată. De aici pleca tramvaiul cu nr.4 spre Mehala. Tot aici era o staţie unde opreau tamvaiele de pe liniile 1,2,3 şi 6. Pietonii care veneau din Piaţa Operei, după ce parcurgeau o străduţă extrem de îngustă, irupeau în această piaţă. Unii luau tramvaiul spre Mehala, alţii o luau spre Piaţa Unirii, trecând pe lângă un birt numit ,,La Tamburaşi,,. În acest birt cânta 24 de ore pe zi muzică populară sârbească o orchestră de mandoline, de unde şi denumirea de ,,tamburaşi,,. Lângă staţia de tramvai era o mare tarabă de ziare, unde o nemţoaică în vârstă făcea reclamă cam aşa: -UNIVERSUL, CURENTUL, TIMPUL, VESTUL, TEMESCHWARER ZEITUUUUNG. Primele titluri erau strigate monoton iar ultimul cu un ton mai schimbat, mai sus şi prelung. Bănuiesc că mai sunt şi astăzi Timişoreni care îşi mai aduc aminte de această vânzătoare, care făcea parte, ca să zic aşa, din peisaj. Pe la prânz, apărea un personaj cu totul insolit, care îşi vindea propria gazetă. Se instala lângă nemţoaică şi striga: -A venit Crista cu revista…Ia Crista cu revista. Această revistă de mărimea unei coli ministeriale era tipărită la şapilograf . Conţinea cele mai mari bazaconii şi se ştia că de fapt cei care compuneau articolele erau studenţi şi o făceau gratuit numai ca să se distreze. Preţul era foarte mic şi multă lume o cumpăra ca să se distreze. Pe un panou mare era afişat programul cinematografelor: CAPITOL Drumul spre stele THALIA Zoro cavalerul dreptăţii CORSO Arizona în flăcări LIRA Stan şi Bran toreadori ARO Tom Mix APOLLO Pat şi Patachon în evul mediu URANIA Taverna patimilor La ora amiezii aglomeraţia ajungea la paroxism. Pe lângă români, nemţi, sârbi, unguri, ţigani şi alte naţii, mai erau şi mulţi ruşi, răniţi în război, care erau trataţi în spitale amenajate in imobile rechiziţionate în acest scop. Erau îmbrăcaţi in cămăşi şi izmene, bandajaţi la cap sau în cârje, după cum le erau rănile. Cei răniţi mai uşor se odihneau pe bănci sau pe iarbă în părculeţul pieţii. Mulţi dintre ei erau în cârje . Tocmai la aceste ore ma găseam şi eu acolo, căscând gura la taraba cu ziare, la tramvaie şi la nu mai stiu ce. Deodată, printre reclamele nemţoaicei şi ale lui Crista cu revista, printre scrâşnetele tramvaielor şi printre zgomotele de fond de la tamburaşi, am auzit: -Jumate kil ţuica, jumate kil ţuica … Apropiindu-mă, am văzut despre ce e vorba. Era un soldat rus foarte tânăr, îmbrăcat într-o uniformă nou-nouţă. Avea o figură extrem de simpatică, cu boneta pusă pe o parte, iar pe cealaltă parte se ridica spre cer un smoc de păr, ceea ce la ei era un semn de mare eleganţă. Faţa rotundă şi zâmbetul larg degajau o expresie de naivitate şi cinste. În mâini ţinea o bicicleta marca IDEAL, cu cauciucuri roşii şi mai mari ca la bicicletele obişnuite, numite ,,cauciucuri balon”. Când am înţeles că vrea să vândă bicicleta pe jumătate de litru de ţuică, am simţit un fior prin şira spinării. Singurul lucru la care mă gândeam, era ca nu cumva să cumpere cineva bicicleta înaintea mea. Acum se punea altă problemă. De unde să fac rost de ţuică? Noi nu aveam în casă ţuică. Aveam un vecin, un preot, care se încălzea zilnic cu câte un ,,deţ “ de răchie. Am luat de acasă o sticlă de jumătate de litru şi m-am prezentat la preoteasă. -Sărut mâna, doamnă, mama mea vă roagă sa-i împrumutaţi o sticlă de răchie, deoarece tata a răcit şi vrea să-i facă o frecţie. După masă, o să v-o dăm înapoi. Femeie de treabă, preoteasa a umplut sticla şi mi-a dat-o, urîndu-i sănătate tatălui meu. Mulţumind, am luat-o la goană, ca nu cumva rusul să vândă bicicleta altcuiva. Am ajuns gâfâind în piaţă, unde am avut prima deziluzie. Rusul nu mai era acolo. Supărat, mă pregăteam să duc înapoi ţuica preotesei. Dar, minune! Rusul tocmai venea dinspre Piaţa Unirii, având cu el şi bicicleta. M-am repezit la el cu sticla în mână, strigând: ,,Ţuica”. Rusul a luat sticla, a ridicat-o în zare, după care a dat o duşcă pe gât şi a exclamat -haraşo-. Apoi, a luat bicicleta şi mi-a dat-o spunând: -Eto tebea. Şi fără alte cuvinte, mi-a întors spatele şi a plecat cu ţuica, lăsându-mi bicicleta. Acestea au fost clipele de fericire despre care pomeneam. Dacă astăzi aş câştiga la loterie un miliard, nu aş fi nici pe jumătate atât de fericit ca atunci. Pipăiam bicicleta, încercam soneria, am controlat torpedoul şi nu-mi venea să cred că aveam aşa o bijuterie. În fine, am luat-o de coarne, deoarece aglomeraţia nu-mi permitea să o încalec şi am plecat spre casă. După vreo zece metri, m-am pomenit în faţă cu alt rus. Acesta era mai în vârstă, era urât şi avea o faţă ciupită de vărsat. În mâini avea un puşcoci cu o baionetă în formă de ţeapă şi pe care mi-o îndreptă spre piept. -Stoi,davai! Şi fără alte cuvinte, îmi smulse bicicleta şi plecă cu ea. Eu am început să strig şi să încerc să o iau înapoi. Am primit o lovitură cu patul armei în piept, care mi-a tăiat respiraţia. La cei 13 ani ai mei, era clar că nu aveam nici o şansă în această confruntare. Pâna să mă dezmeticesc, rusul dispăruse cu bicicleta mea. Am încercat să-l găsesc pe rusul cel tânăr, dar acesta parcă intrase în pământ. Şi aşa au luat sfârşit clipele mele de fericire. De aici, am tras concluzia că erau rusi buni, ca cel care-mi vânduse bicicleta, şi răi, ca cel care mi-o luase. Peste un an, am văzut un rus care voia să vândă un acordeon Hohner pe un litru de ţuică, dar nu am mai fost tentat. Deşi părea o afacere bună.

 Cu vacile.

Pe bună dreptate se spune că cea mai fericită perioadă din viaţă este copilăria.Şi eu îmi aduc aminte ce zile frumoase am petrecut în vara anului 1942.Aveam 10 ani, tatăl meu era pe front undeva pe lângă Odesa, iar eu cu mama mea locuiam într-o şcoală dintr-o comună din Basarabia. În fiecare dimineaţă, după ce mâncam un ceai şi o felie de pâine unsă cu ,,povidlă” (un fel de marmeladă făcută din struguri) mă duceam la un vecin care avea un băiat de aceeaşi vârstă cu mine. Acesta, pe nume Vasile, mai avea doi fraţi şi două surori.De multe ori ajungeam la ei înainte ca ei să fi mâncat.Atunci trebuia şi eu să mănânc cu ei.Masa de dimineaţă la această familie de ţărani se desfăşura după un adevărat ritual.O masă rotundă, cam de un metru în diametru, cu trei picioare şi foarte joasă, care stătea rezemată de perete, era adusă în mijlocul camerei. Apoi, gospodina punea la mijloc o strachină de lut in care încăpeau trei pâna la patru litri de lapte proaspăt muls şi fiert. Alături, pe un fund de lemn, era răsturnată o mămăligă pe potrivă, care era tăiată rapid cu o aţă legată de fund tocmai în acest scop. În jurul mesei ,pe nişte scaune minuscule de lemn ,luau loc toţi membrii familiei. Eu eram considerat aproape un membru al familiei şi căpătam şi eu un scăunel şi o lingură de lemn.Se făcea linişte, după care tatăl făcea o cruce mare şi spunea: -Să dea dumnezeu ! Apoi începea să mănânce.Din acel moment se dezlănţuia toată gloata de copii.Fiecare cu câte o bucată de mămăligă în mâna stângă şi cu lingura în cea dreaptă atacau laptele cald. In strachină lingurile se miscau repede, ca zbaturile la un vapor.Nivelul laptelui scădea văzând cu ochii ,golit de cele opt linguri.Din când în când, cel mai mic băiat ,în vârstă de numai trei ani ,se oprea şi începea să bolborosească în lingură ,de parcă ar fi făcut gargară.Tatăl se oprea ,se uita la el şi apoi, fără nici un cuvânt, îi aplica o lingură de lemn în creştetul capului. Copilul se uita năuc şi apoi, cuminte, se apuca din nou să mănânce. După terminarea laptelui,gospodina punea mămăliga rămasă, dacă rămânea, într-un prosop, lua strachina şi fundul de lemn, pe care le punea la locul lor.Înainte de a pune masa rezemată la perete, firimiturile erau strânse în poală şi aruncate la păsări. Urma împărţirea sarcinilor. În gospodăriile ţărăneşti, nimeni nu trebuia să stea degeaba. Fetele rămâneau acasă cu mama . Băiatul cel mare pleca cu tatăl său cu căruţa. Cel mai mic trebuia să se ducă cu gâştele. Era foarte mândru de această sarcină. De fapt, gâştele se duceau singure la o gârlă situată la câteva sute de metri de casă. Acolo se intâlnea cu alţi copii de vârsta lui şi se jucau toată ziua, în timp ce gâştele îşi vedeau de ale lor.Bineînţeles că eu mă duceam cu Vasile cu vacile, de fapt o vacă şi o junincă. Locul unde păşteau era un platou la câţiva km. de sat. Pe acest platou, Ruşii construiseră un aeroport militar. În noaptea de 22 iunie 1941, Nemţii au bombardat năprasnic acest aeroport, distrugând avioanele la sol. Doar doi aviatori ruşi au reuşit să decoleze, dar au fost şi ei doborâţi de avioanele de vânătoare nemţeşti.Apoi frontul a trecut şi aeroportul a fost părăsit. Ţăranii au cărat acasă tot ce le putea fi de un oarecare folos. Când ne duceam noi cu vacile, nu mai erau decât nişte barăci arse şi o mulţime de bombe de avion risipite pe câmp. Aceste bombe erau iniţial stivuite in nişte lădiţe de lemn. Dar ţăranii au luat lădiţele şi au lăsat bombele cu care nu aveau ce face. Pe lângă mine şi prietenul meu, mai veneau cu vacile şi alţi copii cam de aceeaşi vârstă.După ce jucam ,,la bătaie”, adică oina în variantă simplificată, care era tradiţională în Basarabia şi pe care o jucau copii, dar şi adulţii in zilele de sărbătoare, începeam altă joacă. Duceam vacile la trei-patru sute de metri mai departe şi adunam paie, vreascuri şi bucăţi de scânduri, cu care făceam un rug. Unindu-ne puterile ,cu icneli şi mari eforturi, căram o bombă pe care o aşezam pe rug. Rugul era aprins, iar noi ne adăposteam într-o tranşee ceva mai departe. Ghemuiţi ,cu sufletul la gură, aşteptam să facă explozie.Aşteptarea dura destul de mult.În acest timp, noi povesteam tot felul de întâmplări care mai de care mai năstruşnice.Urma explozia ! Un tunet îngrozitor, urmat de fluieratul schijelor. Bucăţi mari de bolovani care fumegau cădeau peste tot. Noi, în tranşee, eram protejaţi. Apoi, o linişte nefirească se aşternea. După ce ne reveneam din uluială, ne repezeam ţipând la locul exploziei. Un crater din care ieşeau aburi ni se înfăţişa. Cel mai tare ne bucuram când pe fundul gropii izvora apa. La început apărea o umezeală, apoi, încet încet, se adunau primii stropi de apă, până se făcea o mică baltă adâncă de vreo două palme. Cel mai interesant fapt era că de fiecare dată explozia ne lua pe nepregătite. După ce dădeam foc rugului, aşteptam câteva minute, după care ne luam cu vorba şi uitam de bombă. Odată nu am avut răbdare să aşteptăm şi am vrut să vedem ce se întâmplă. Am ieşit din tranşee şi ne-am apropiat de rug. Atunci am văzut un spectacol pe care puţini oameni îl pot imagina. Închipuiţi-vă o bombă de avion încălzită până îşi schimbă culoarea, devenind roşie. Bomba noastră arăta la culoare ca o potcoavă luată de pe focul fierarului. Ne-am adăpostit repede şi după câteva momente răsună explozia. Norocul ne-a ferit. N-am mai fost curioşi să mai vedem vreodată acest spectacol. În continuare, urma comentarea evenimentului, care era răsucit pe toate feţele. Vacile erau adunate şi fiecare pleca la casa lui. În zilele următoare, evenimentele se petreceau asemănător. Din păcate, orice lucru frumos are un sfârşit. Spre marea noastră supărare, stocul de bombe s-a terminat. Vorba proverbului: ,,de unde iei şi nu mai pui, se termină”. Şi noi nu mai aveam de unde să mai aducem măcar câteva. După terminarea bombelor, nu m-am mai dus cu vacile. Nu mai avea nici un haz.

 Sa vezi Parisul

Vestea căzu ca un trăsnet. Costică F. urma să plece la Paris. Era ceva nemaipomenit. Dintre toţi prietenii noştri, nimeni nu călcase în străinătate. Izolarea în care trăiam ne făcuse nici să nu ne mai gândim la o vizită în altă ţară. Numai marii ştabi de partid mai făceau câte o vizită de “pretenie” în ţările “frăţeşti”. Evenimentul ne părea extraordinar şi nici aterizarea americanilor pe lună nu micşora importanţa acestuia. Aterizarea pe lună era ceva îndepărtat, în timp ce Costică era printre noi. Un frate al tatălui său, în tinereţe, părăsise România şi se stabilise la Paris. Lucrase mulţi ani la un croitor. Apoi se însurase cu fata patronului. În urma morţii patronului, rămăsese stapân pe atelierul de croitorie. După o oarecare destindere între România şi Franţa, se duse la ambasada României şi îi făcu o invitaţie nepotului pentru a vizita Parisul. În cercul prietenilor noştri, Costică deveni peste noapte vedeta nr.1. Toţi ne rugam de el ca la întoarcere să ne povestească cu lux de amănunte ce a văzut pe acolo. După multe asteptări şi cercetări, după ce semnă mai multe declaraţii că se va întoarce şi că nu va vorbi de rău R.S.R., Costică primi mult râvnitul paşaport şi plecă în Franţa. Noi toţi aşteptam întoarcerea lui pentru a ne povesti impresii de pe “cealaltă lume”. În sfârşit, se întoarse şi Costică. În seara întoarcerii, ne-am întilnit cu toţii la grădina “Parcul trandafirilor”, pentru a asculta poveştile despre cele văzute de el la Paris. -Ai vazut turnul Eiffel ? -Cum să nu ! Am şi urcat pe el. -Dar Champes Elysees? -Dar cartierul Montmartre? -Dar domul invalizilor? etc. După ce ne mai răcorirăm cu câteva halbe de bere şi tirul intrebărilor se mai domoli, Costică începu să povestească: Cu o zi înainte de a mă întoarce acasă, unchiul meu îi spuse soţiei că va întârzia în acea seară, deoarece se duce cu nepotul. Am plecat cu unchiul în oraş spre seară şi ne-am oprit la un restaurant. După ce ne-am asezat la o masă, a venit chelnerul şi a întrebat ce doresc “monseignor”-ii. Chiar aşa a spus -“monseignor”- îl întrerupse un ascultător uimit. -Sigur ca da, continuă Costică. Unchiul meu îmi promisese o surpriză. După ce am mâncat câte o friptură şi am început o sticlă de vin, deodată se stinse lumina. În fundul sălii se ridică o cortină şi pe o scenă luminată alternativ în roz şi în albastru apărură 6 dansatoare. Erau înalte şi frumoase cu picioare grozave.Îmbrăcămintea era compusă din doi nasturi mari aurii, pe post de sutien, şi o frunză de aceeaşi culoare pe post de chiloţi. Nasturii şi frunza erau prinşi cu nişte sforicele aurii. Se mişcau perfect aliniate, ridicând picioarele si executând diferite figuri de dans. După ce au terminat numărul, a căzut cortina si s-au aprins luminile. În timpul programului, eu am stat cu ochii ochii lipiţi la ele, uitând să mai clipesc. Unchiul meu, care mă urmărea cu atenţie, mă întrebă: -Ei, cum ţi-au plăcut fetiţele? -Exraordinare, am răspuns eu. -Care dintre ele îţi place mai mult? -Toate, am răspuns eu hotărît. Unchiul meu începu să râdă în hohote şi după ce se mai potoli mă întrebă: -Crezi că faci faţă la toate? -Adică în ce fel să le fac faţă? -Uite ce, nepoate. Ţi-am promis o surpriză în această seară. Alege una din dansatoare şi restul mă priveşte pe mine. Sunt prieten cu proprietarul localului şi cu cel al hotelului de deasupra. De asemenea, cunosc foarte bine şi toate feţitele. Tu trebuie să te hotărasti care-ţi place. Între timp, în programul dansatoarelor a intervenit o nouă pauză. L-am întrebat pe unchiul meu cât va costa distracţia. -Nu contează, eu suport totul. La insistenţele mele, unchiul îmi spuse suma. Până să înceapă din nou programul, n-am mai vorbit nimic. În timp ce dansatoarele îşi făceau programul, mie îmi crăpa capul de încordare. Pâna la urmă, am luat o hotărâre: -Ştii ce, unchiule, cu banii aceştia mai bine cumpără-mi un casetofon. El a încercat să mă convingă, dar eu am devenit din ce în ce mai hotărât. El nu ştia că de o săptamână, de câte ori treceam pe lângă vitrina unde era expus casetofonul, nu mă lăsam dus de acolo. Aşa şi-a încheiat Costică amintirile de la Paris, după care scoase triumfător dintr-o sacoşă de plastic, cu însemne franţuzeşti, un casetofon de toată frumuseţea.

CERCEII

Pe firmă scria mare: ,,REPARAŢII RADIO”. Cu toate acestea multă lume nu citea firma şi prefera să ne deranjeze cu tot felul de întrebări de genul: reparaţi umbrele, ceasuri, foarfeci şi multe altele. Într-o seară intrară două fete.Una din ele întrebă foarte serios : reparaţi cercei ? Mă săturasem să le explic la toţi că noi executăm numai reparaţiile scrise pe firmă aşa că le-am întrebat : -Sunt de aur? Ştiţi noi nu reparăm obiecte de aur. -Nu ,nu sunt de aur. Atunci daţi-mi să văd despre ce e vorba.Fata scoase la iveală o pereche de cercei de o culoare ce aducea cu argintul .Fără să mă uit la ei i-am aruncat într-un sertar şi le-am spus scurt: -Veniţi mâine.A doua zi spre seară se înfiinţară să vadă care e soarta cerceilor. -Nu avem prefenandez acum, le-am explicat eu. Veniţi săptămâna viitoare când avem promisiuni că vom primi o cantitate de prefernandez. Săptămâna următoare le-am spus: -Ne trebuie fosfotix,încercaţi săptămâna viitoare.Săptămâna următoare s-a întâmplat să lipsesc aşa că l-au întrebat pe colegul meu Beni, care era atunci în atelier. -Da, cunosc problema spuse el dar nu avem ortoplexan acum. Ne pare rău dar aceasta este situaţia. Săptămâna viitoare avem promisiuni.Cu timpul ne-am obişnit cu fetele.Veneau săptămânal foarte încrezătoare că săptămâna următoare vom primi substanţa necesară şi vor fi mai frumoase cu cerceii reparaţi. Împreună cu colegii mei Sandu şi Beni, ne întreceam în a descoperi noi şi noi substanţe strict necesare reparării cerceilor.Într-o seară m-am pomenit cu cele două fete venite după cercei.Tocmai mă pregăteam să le spun să vină altă dată fiindcă ne lipsea…….Dintr-o dată capul parcă mi s-a golit de idei. Mă uitam la ele ca un tâmpit, în timp ce-mi frământam creerii ce denumire de substanţă să mai găsesc.Toate care-mi veneau în minte le-o mai spusesem. Nu mai găsind nici una am luat o hotărâre: Am căutat prin sertare unde cu mare greutate am reuşit să găsesc cerceii în cauză. Uitându-mă mai atent la ei am văzut că erau confecţionaţi din alamă argintată.Aveau o tijă subţire care pătrundea prin gaura urechii şi pe partea cealăltă se prindeau cu o piuliţă. Filetul tijei era ros şi piuliţa cădea. Am încercat să lăţesc tija în speranţa că piuliţa se va fixa dar nu am reuşit. Atunci am pus cerceii fetii în ureche şi am lipit piuliţa cu cositor. Este adevărat că am fript-o puţin cu ciocanul de lipit dar ce nu rabdă sexul frumos când e vorba de frumuseţe. Totuşi pentru a mai atenua căldura degajată am protejat urechea cu o cratiţă folosită de colegul meu Sandu la prepararea diferitelor mâncări, la care era mare specialist. -Cât costă reparaţia mă întrebă ea? -Mai întâi verifică dacă e bine fixat cercelul. Trăgând ea răspunse: -Ţine -Atunci vă costă 5 lei. După ce am primit banii i-am mulţumit şi i-am spus că dacă mai are cercei stricaţi să vină cu încredere. Cu o condiţie. Să nu fie de aur.

LA MOLDOVEANCA

La parterul unui bloc din araşul Bacau se găsea restaurantul ,,Moldoveanca” . În intenţia celui care-l concepuse, trebuia să fie un local cu ,,specific”. În realitate nu era decît local ca multe altele. Singura tangenţă cu ,,specificul” era faptul că pe firmă era desenat un covor cu motive moldoveneşti, iar tanti Lenuţa care servea la bar era îmbrăcată in costum popular. Erau 6 mese în total şi localul era destul de curăţel. În el găseai aceleaşi produse la aceleaşi preţuri ca cele practicate în toată ţara. Era la modă pe atunci romul şi rachiul alb ,,cu dulce” adică cu puţin sirop în el. Într-o vară , pe o căldură sufocantă , trecând pe lingă Moldoveanca am intrat să beau o halbă de bere. O cunoşteam pe tanti Lenuţa şi am întrebat-o din politeţe ce mai face, după care am comandat o halbă de bere cât mai rece. În timp ce discutam cu ea , cineva mă strigă de la o masă. Întorcând capul l-am văzut pe B. M. cunoscut sub numele de Bebe împreună cu alţi trei tovarăşi la masă. -Vino la noi la masă spuse el trăgând un scaun de la o masă vecină.Am luat halba de bere şi m-am aşezat pe scaunul pregătit de el. -Să vă fac cunoştinţă-dânsul este colegul meu de liceu de la Timişoara spuse el arătând spre mine iar ei sunt : tov.A secretar cu probleme economice, tov.L de la gospodăria de partid şi tov.F secretar de partid la fabrica P. Eu ca ,,duşman al poporului” nu m-am simţit deloc în apele mele in această societate dar nu mai aveam ce să fac, nu puteam să refuz un vechi coleg de liceu. De fapt pe Bebe nu l-am cunoscut în liceu deoarece era cu doi ani mai mare. Am făcut cunoştinţă cu el mult mai târziu în oraşul Bacău unde am ajuns aruncaţi de soartă. Bebe era bine aghezmuit; pe masă erau câteva sticle de vin golite şi alta începută pusă la gheaţă.Avea faţa congestionată , ochii sticloşi şi o voce puternică şi răguşită cu care tocmai continua o povestire începută mai înainte… -Sarcina mea era să difuzez publicaţiile partidului şi în special ziarul Scânteea in comunele din judeţul Timiş.Dar chiaburii nu vedeau cu ochi buni această acţiune.Judeţeana de partid mi-a pus la dispoziţie o motocicletă cu ataş ca s-o folosesc în acest scop. Şi întorcânduse spre mine spuse: -Ţii minte BMW-ul cu ataş pe care l-am primit în 1946 pentru difuzarea presei de partid ? -??? -Cum nu-ţi aduci aminte când m-ai ajutat să curăţ carburatorul care era infundat?.Mi-am revenit din stupoare şi m-am gândit că nu se face să-l fac de râs pe Bebe aşa că am răspuns cu jumătate de gură: -Mda -Aţi văzut ; el a fost martor al activităţii mele revoluţionare.Şi apoi continuă, uitându-se la mine: -Ţii minte când mă întorceam de la Remetea–Mare şi au tras chiaburii în noi ? Dar nu am cedat .Am accelerat şi am scăpat. Uitaţi-vă la el, poate să confirme. Nu-i aşa? -Aşa-i ,am bâiguit eu cu jumătate de gură. -Dar să vă spun mai departe.Judeţeana de tineret în care activam eu, a primit sarcina să mobilizeze tinerii pentru şntierele de la Salva-Vişeu şi de la Bumbeşti-Livezeni. Dar chiaburii şi… -Eu am plecat, l-am întrerupt, deoarece am o urgenţă. Îmi pare rău dar nu mai pot rămâne. -Stai spuse Bebe să audă tovarăşii cum am luptat noi împotriva reacţionarilor. Cu toate insistenţele lui, m-am ridicat să plec. Când am ajuns la uşă incă îi mai auzeam glasul puternic: -Uite aşa treceau gloanţele trase de chiaburi pe lîngă urechile mele.El poate să confirme…

Moda

Întrebată ce este moda, o fetiţă de 6 ani a răspuns foarte sigura pe ea : -Moda este atunci când te îmbraci ca să te învârţi .Fetiţa văzuse multe prezentări de modă la televizor şi a tras concluzia menţionată mai sus. De fapt moda este ceva mult mai serios decât îşi închipuie multă lume.Fără modă, societatea de consum s-ar prăbuşi.Dacă moda nu ar obliga să se schimbe vestimentaţia în fiecare sezon ,fabricile de textile , de confecţii şi marile magazine ar da faliment.De asemenea multe alte industrii ar fi afectate. Şi bolşevicii ,deşi au categorisit moda ca o diversiune burgheză, poate fără să-şi dea seama ,au adoptat şi ei o modă a lor.Astfel, în timpul revoluţiei ,comisarii purtau o haină de piele şi un pistol cu butoi înfipt la centură.Mai târziu a apărut moda ,,muncitorească” cu şapcă leninistă.Tătucul Stalin a impus moda militară cu veston încheiat până la gât,modă reluată şi de chinezi în timpul lui Mao. La începutul anilor 50 a luat fiinţă la Bacău SRUP Bacău ,adică SovRom Utilaj Petrolier,în locul unei fabrici mai vechi.Cu această ocazie sosi şi directorul general al societăţii, în persoana unui rus pe nume Cendelov.Fabrica respectivă aparţinuse unui evreu numit Davidovici.Acesta o înfiinţase in 1920 şi producea plite,uşiţe de sobă,bucşe pentru căruţe şi alte asemenea mărfuri cerute pe piaţă în acele timpuri.Prima lovitură o primi acest patron odată cu venirea legionarilor la putere. Fabrica a fost ,,românizată,,.Dar totul a fost formal.Şi-a schimbat doar denumirea ,devenind ,,Metafer,, şi acţionar principal a devenit un român ,prieten cu Davidovici. Patronul a continuat să locuiască in curtea fabricii şi să-şi conducă afacerile. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în 1948 ,când fabrica a fost naţionalizată şi a devenit ,,proprietate a întregului popor,,.Davidovici a fost alungat şi a avut noroc că nu a fost închis ,ca fiind un explotator care a supt sângele clasei muncitoare. După cum am mai spus ,fabrica a fost transformată în SOVROM. La această nouă societate mixtă, românii au venit cu fabrica lui Davidovici, iar ruşii cu directorul Cendelov.Bine- înţeles, acţiunile au fost împărţite frăţeşte ,adică 51% pentru ruşi şi 49% pentru români. Pe timpul acela, criza obiectelor de îmbrăcăminte era cumplită.Se purtau paltoane făcute din pături , din mantale militare vopsite, sau din haine vechi întoarse şi reîntoarse.Ţăranii purtau opinci făcute din cauciucuri auto uzate.Dar nomenclatura comunistă adoptase o modă ,considerată de ei ca o culme a eleganţei.Este vorba de fulgarinele albe.Acestea erau purtate de toţi marii activisti ,în frunte cu Ana Pauker, Gheorghiu Dej şi Chivu Stoica şi terminând cu prim-secretarii de regiuni.Pentru oamenii de rând ,ele erau inaccesibile.Abia mulţi ani după aceea au apărut şi în magazine Primul lucru pe care l-a făcut Cendelov când a venit în România, a fost să-şi procure o asemenea piesă de îmbrăcăminte, pe care la ei în URSS nu şi-o putea permite.Scopul sovromurilor era scoaterea a cât mai mult petrol din câmpurile româneşti şi asta cât mai repede. Printre altele, de mare tam-tam s-a bucurat punerea în exploatare a unei sonde la Moineşti.Fabrica condusă de Cendelov trebuia să asimileze şi să execute.câteva sute de robinete. Asimilarea acestor robinete a decurs foarte greu ,din diverse motive.Punerea în funcţiune a sondei la termenul planificat depindea de asigurarea acestor produse.Atunci a fost forţată producţia, şi cu preţul a multe ore suplimentare şi ameninţări,cu chiu cu vai au fost realizate robinetele necesare.Dar, tocmai în ziua când trebuiau expediate ,apăru o nouă problemă.Seful controlului de calitate a respins la recepţie aproape toate produsele din cauza calităţii necorespunzătoare.Chemat la director ,a avut loc următorul dialog: -Vâ nacealnic OTK -Da -Aha,vâ saboteor? Cu toate ameninţările ,şeful controlului de calitate a refuzat să semneze notele de recepţie.Directorul nervos îl dădu afară şi semnă el personal notele de recepţie.Şi, în felul acesta, sonda putea să intre în funcţiune în termenul planificat. În sfârşit ,veni şi ziua cea mare a inaugurării vestitei sonde.La Moineşti se adunase toată floarea cea vestită a conducătorilor de sovromuri pentru a sărbători evenimentul.Festivitatea urma să se încheie la cantină ,unde se pregatise o masă tovărăşească cu mâncări tradiţionale şi o mare cantitate de ţuică,vin şi şampanie. Pe o tribună improvizată ,au început cuvântările.Primul luă cuvântul prim-secretarul de partid pe regiune ,urmat de alţi activişti mai mărunţi.Cuvântările erau întrerupte la fiecare pomenire a numelui marelui conducător de popoare,când toată lumea se ridica in picioare şi scanda : -STALIN ,STALIN ,STALIN…. Dar dornici să înceapă mai repede banchetul ,oratorii scurtară discursurile şi altora nu le-au mai dat cuvântul.Această festivitate se desfăşura în aer liber în apropierea sondei .Peste tot erau conducte de ţiţei garnisite cu robinete produse la fabrica condusă de Cendelov.După cum am mai spus,erau prezenţi toţi marii conducători de sovromuri din toată ţara şi toţi, fără excepţie, purtau fulgarine albe. In momentul culminant, ,,il capo del tutti capi”,adică cel mai mare nacealnic,cu cel mai alb fulgarin,în aplauzele tuturor ,deschise vana principală a sondei. Ceea ce a urmat a fost un dezastru.Din toate robinetele montate ,ţâşniră gheizere de ţiţei.Unele aveau găuri mici în corp,dar cele mai multe aveau ganiturile de carton uscate şi nu mai etanşau bine.Ţiţeiul era împroşcat în toate părţile şi nu exista nici un fel de posibilitate de a te proteja.Un şuvoi se ridica la o înalţime de 10-12 m, de unde revenea la pământ sub forma unei ploi negre.În câteva clipe selectele fulgarine ,mândria tuturor şefilor ,deveniră negre ,îmbibate cu ţiţei rău mirositor. Banchetul s-a amânat,fulgarinele la modă nu au mai putut fi salvate, iar Cendelov era să-şi piardă slujba şi să fie retunat în măreaţa uniune.

Studiul

Totul a început când curierul întreprinderii mi-a adus un document pe care trebuia să-l citesc şi să-l semnez de luare la cunostinţă. Era o circulară emisă de minister privind participarea la o acţiune de perfecţionare a inginerilor. Citind cu atenţie, am văzut ca era vorba de niste cursuri întinse pe trei perioade de câte două săptamâni la Bucureşti. La absolvire, cursanţii trebuiau să prezinte un studiu cu aplicaţie în întreprinderea la care lucrau. Pâna la mine nu se gasise nici un amator de perfecţionare. M-am hotărât să mă înscriu la aceste cursuri. Motivul cel mai puternic care m-a determinat să iau această hotărâre a fost că voi scăpa, măcar câteva săptămâni, de muncile agricole la care eram duşi cu japca multe zile, inclusiv duminicile. Cursurile au fost foarte interesante, predate de specialişti de la minister. La secţia mea am învăţat o metodă foarte modernă de proiectare, numită ,,analiza valorii,,. Înarmat cu aceste cunoştinţe şi cu asistenţa specialiştilor din minister, am început un studiu pe un produs cu mare pondere în producţia fabricii. După o muncă asiduă, concretizată într-un dosar gros, conţinând tabele, grafice, diagrame etc., am reuşit să reduc greutatea produsului de la 1700 kg la 1430 kg. Foarte încântat de acest rezultat, am hotărât să trec de urgenţă la punerea lui în practică. Mă aşteptam sa fiu felicitat pentru acest rezultat şi, de ce nu, premiat cu ceva bani. Dar felul în care au decurs lucrurile mi-a dat prilejul să verific, încă o dată, înţelepciunea proverbului care spune că ,,socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg,, şi ,,unde dai şi unde crapă,,. Să vedem ce a urmat in continuare. După modificarea modelelor şi refacerea tehnologiilor a urmat omologarea produsului reproiectat conform studiului. Nu mai spun de câte necazuri inerente unor asemenea acţiuni am avut parte. Dar a venit şi ziua cea mare. Alături de produsul vechi stătea cel reproiectat, mult mai uşor şi care îndeplinea exact aceleaşi funcţiuni. Apoi, documentaţia nouă a fost trimisă la biroul de preţuri, pentru a se calcula noul preţ. Aşteptam cu nerăbdare să văd noul preţ care urma să concretizeze toată munca depusă. După câteva zile, tehnicianul care lucra la preţuri mă chemă la el. Foarte jenat, îmi spuse că preţul la noul produs e mai mare cu 20% faţă de cel vechi. Am rămas perplex. Cum se poate aşa ceva? După ce mi-am revenit din stupoare, l-am rugat pe tehnician, cu care, de altfel, eram prieten, să-mi împrumute dosarele de preţuri la cele două variante . După o muncă migăloasă, în care am comparat reper cu reper, am găsit greşeala. La produsul vechi, reperul corp cîntărea 800 kg, dar în scripte figura cu 80 kg. Cineva omisese un zero. De ani de zile întreprinderea vindea în pierdere si nimeni nu observase nimic. Această descoperire a produs un adevărat cutremur în toate compartimentele care se simţeau cu musca pe caciulă. Toţi dădeau vina pe mine. Cei mai porniţi erau tocmai cei mai vinovaţi. Uite în ce rahat ne-a băgat M cu studiile lui. Preţurile erau avizate de minister şi acolo ar fi trebuit să se justifice de ce se scumpeşte produsul. Nu se admiteau scumpiri mai mari de 1-2 %, dar cum să justifici a creştere de 20%? Pâna la urmă, un microbuz încărcat cu damigene de vin şi cu alte ,,atenţii,, a plecat la minister şi a fost rezolvată problema. Eu am fost chemat la inginerul şef, care mi-a ţinut o teorie despre salariaţii care, în loc să-şi vadă conştiincios de muncă, se implică în fel de fel de fantezii dăunătoare. În final, mă întrebă foarte supărat: ,,Cum îşi va mai face planul secţia turnătorie dacă ai micşorat greutatea produsului? Într-adevăr, planul turnătoriei era dat în tone . Când s-au dat calificativele anuale, am fost singurul care a luat ,,satisfacător,,. Ba chiar inginerul şef, care făcuse facultatea muncitorească şi care avea o aversiune împotriva ,,savanţilor,,, găsi de cuviinţă să adauge: ,,ai fi meritat nesatisfacător, dar noi suntem indulgenţi,,. În ceea ce priveşte primele din fondul de 2%, nu s-a pus problema să primesc ceva. Ba chiar trebuia să fiu mulţumit că nu am fost penalizat. Singurul premiat din compartimentul de proiectare a fost un desenator care în timpul liber se ocupa cu sculptura în lemn. Acesta îi facuse cadou inginerului şef o casetă sculptată frumos. După acest episod, m-am ferit de studii ca dracul de tămâie.

Cum devii specialist

Multe din necazurile care se abat asupra oamenilor sînt datorate propriilor acţiuni.Există în limba română expresia: ,,Şi-a făcut-o cu mâna lui”. Mai nou a apărut o alta care exprimă exact acelaşi lucru : ,,Şi-a bătut singur cuie în talpă ca infanteristul”.Cu timpul oamenii învaţă pe propria piele adevărul acestor filozofii ca să le spunem aşa. În armată comandanţii folosesc un cuvânt: ,,Ştie”.De exemplu trebuie trimis un soldat la poştă: Comandantul întreabă: -Cine ştie la poştă ? Sau cine stie la maşina de cusut,etc.Beleaua cade întotdeauna pe cel care ştie.De aceea cătanele vechi ,unse cu toate alifiile, fac pe proştii şi de regulă nu ştiu nimic. Eu, în tinereţe nu prea ţineam cont de aceste cugetări adânci, reeşite dintr-o îndelungată experienţă de viaţa şi am reuşit să-mi bat adânc un cui în talpă ca infanteristul sau mi-am făcut-o cu mâna mea, dacă preferaţi aşa. Dorind să fac un dispozitiv nou care să mărească productivitatea,am mers la inginerul şef cu proiectul pentru aprobarea fondurilor necesare. Acesta, absolvent al facultăţii muncitoreşti nu agrea ,,savanţii” cum le spunea în batjocură ,spre deosebire de cei cu picioarele pe pământ, printre care se număra şi el.Singura lui preocupare era să nu-şi piardă scaunul de şef. Nefiind de acord cu noutăţile, care-i complicau viaţa şi îi scoteau în evidenţă slaba pregătire, îmi aplică o metodă verificată în lunga lui carieră: -Foarte bine, sunt de acord cu propunerea, dar înainte de a porni acţiunea, să faci un studiu din care să rezulte avantajele noului dispozitiv. Oricare salariat cu oarecare experienţă ar fi înţeles mesajul care vroia să spună următoarele: -Las-o baltă, stai în banca ta şi nu-mi complica existenţa cu prostii. Eu, neînţelegând adevăratul înţeles al răspunsului ,l-am luat de bun şi m-am apucat cu toată energia de studiu.Am consultat manuale de economie,am făcut rost de nişte studii elaborate de institutele de cercetare centrale pe care le-am luat drept model si am pornit la lucru. Studiul ,după modelele amintite se termina cu o serie de indici economici cum ar fi : durata de amortizare a investiţiei, productivitate ,fiabilitate etc.După care ,a fost bătut la maşină şi la el au fost anexate desenele de execuţie şi o serie de grafice care arătau eficienţa. Când am prezentat acest studiu inginerului şef acesta a rămas perplex.Nu-şi închipuia că există asemenea naivi în intreprindere.Dar în loc să fie un câştig pentru mine ,acesta s-a dovedit o mare greşală. Din momentul predării studiului mi-am semnat sentinţa.Eram cel care ,,ştie” . După câteva luni ,în timp ce lucram liniştit la un proiect ,sunt chemat la conducere unde inginerul şef îmi puse în braţe un teanc de hârţoage şi mi-a explicat: -Trebuie să faci 12 studii cerute de minister ca să ne aprobe fonduri. Lucrarea trebuie terminată până poimâine când pleacă delegatul la Bucureşti.Ai la dispoziţie dactilografa de la investiţii.Apucă-te imediat ca să te poţi încadra în termen.Deşi intreprinderea era plină de ingineri şi economişti care ardeau gazul am fost ales eu.Am încercat să ripostez : ştiţi ,am un proiect urgent de făcut… -Nu faci nici un proiect ,mă întrerupse el ,pâna nu termini studiile.De fapt şeful dumneatale este de faţă şi poate să-ţi confirme. Aşa că in loc să-mi văd comod de proiectul meu a trebuit să lucrez două zile şi două nopţi ca să termin acele lucrări.Nu mai vorbesc de răspunderea care mi-o asumam semnându-le. După o perioadă sânt chemat din nou la inginerul şef ,care-mi comunică: -Vreau să-mi faci un studiu din care să rezulte că nu sunt suficiente două uscătoare de nisip şi că ne trebuie un al treilea pentru realizarea planului. M-am apucat serios de treabă şi în urma studiului a reeşit că era suficient un singur uscător şi că nici al doilea nu era necesar. Când am prezentat lucrarea inginerului şef ,acesta după ce l-a parcurs, a făcut o criză de nervi : -Uite ce fel de subordonaţi am eu ! Ţi-am dat o sarcină să o duci la bun sfârşit şi-ţi baţi joc de mine ? Eu am şi anunţat forurile superioare şi la partid că nu am indeplinit planul deoarece nu avem destule uscătoare şi dumneata vii cu un asemenea studiu ? -Dar aşa rezultă din calcule… -Ce calcule tovarăşe,ce calcule ! mă întrerupse el. Mie să-mi faci studiul aşa cum ţi l-am cerut , din care să rezulte că sunt necesare trei uscătoare, ai înţeles ? M-am apucat să refac studiul.Am umflat coeficienţii,am micşorat unele date şi în final au rezultat 2 şi ceva uscătoare şi prin rotunjire trei.Nu mi-am pus semnătura pe el. Nu ştiu cine l-a semnat dar nu am mai fost întrebat de el. Dar acesta a fost numai începutul. Încetul cu încetul am făcut o sumedenie de studii de acest fel. De obicei eram chemat de diverşi şefi care le doreau cam aşa: -Să-mi faci un studiu din care să rezulte….Cu timpul, văzînd că nimeni nu verifică aceste studii şi că ele nu serveau la aflarea adevărului ci la acoperirea diverşilor şefi ,am început să le fac din burtă.Toate erau împănate cu grafice şi indici bombastici şi arătau f. frumos dar era complet rupte de realitate.Aceasta deoarece pe nimeni nu interesa adevărul rezultat din cercetări ci o fundamentare ,,stiinţifică” pentru a justifica acţiunile lor ,de multe ori aberante. De obicei ,,uitam” să le semnez. Mergând odată în delegaţie la Bucureşti ,am profitat de ocazie ca să trec pe la un vechi coleg de facultate care lucra la un institut de proiectare central.După ce am rememorat amintiri din tinereţe l-am întrebat la ce lucreză. -Fac un studiu despre oportunitatea unei colaborări cu sârbii la construirea in comun a unui strung. -Şi ce rezultă, e oportun? -De fapt construcţia a început de mult dar ministerul doreşte o fundamentare ştiinţifică pentru a se acoperi. După această discuţie nu am mai avut nici un fel de scrupule la următoarele studii pe care le-am mai făcut.Aşa arătau studiile în perioada întunecată a dictaturii comuniste. Astăzi în tranziţia de la activiştii de partid la activişti patroni ,studiile arată cu totul altfel. Un fost secretar PCR ,astăzi mare patron, mi-a făcut următoarea propunere deoarece mă cunoştea ca specialist în studii: -Să-mi faci un studiu din care să rezulte că intreprinderea mea este foarte rentabilă urmând ca pe baza acestui studiu să obţin un mare împrumut de la bancă.Ştiind că respectiva intreprindere este falimentară am refuzat.Dar apoi am constatat că am făcut o mare prostie.Patronul a apelat la altul care a fost foarte bine plătit. În acest fel a obţinut împrumutul din care nu a mai înapoiat nimic, banca a dat faliment şi toată lumea a fost mulţumită afară de mine care am pierdut un onorariu şi nu m-a mai contactat nimeni pentru alte lucrări. La studiu nu s-a uitat nimeni, el a fost făcut de ochii lumii. Împrumutul l-a obţinut pe baza de relaţii şi de comision dat funcţionarilor băncii.Comision este o noţiune modernă care a inlocuit cuvintele depăşite cum ar fi: mită ,şpagă ,ciubuc , peşcheş, a da dreptul ,etc. Ţiganii au inventat o nouă expresie foarte plastică pentru unul care ia mită: A pus botu.

Un concediu de neuitat

 -Merge bine? -Merge ca nouă, spuse mecanicul accelerând şi apoi lăsând motorul în relanti. -Vezi că trebuie să merg cu ea până la mare şi înapoi şi nu vreau să am surprize pe drum. -Poţi să mergi pâna la Paris şi înapoi şi nu vei avea nici o problemă, spuse mecanicul de la Dacia Service, în timp ce-şi ştergea mâinile cu bumbac. Bătrâna Dacie 1100 a început să fie pregătită pentru concediul din vară încă din luna ianuarie. Au fost înlocuite bujiile, echilibrate roţile, refăcute unghiurile şi au fost schimbaţi câţiva pivoţi. Mai pe scurt, a fost pregătită temeinic. Inginerul P mulţumi mecanicului, căruia îi băgă în buzunar 50 de lei, reprezentând ,,atenţia” şi totodată garanţia că la altă reparaţie va fi tratat cum se cuvine. După care, porni spre casă, mulţumit de mersul motorului. Ajuns la blocul în care locuia, parcă maşina pe ,,locul ei”. Printr-o înţelegere tacită, proprietarii de autoturisme îşi împărţiseră locurile de lângă bloc şi fiecare ştia şi respecta locul altuia. Ba chiar, unii scriseseră cu var sau cu vopsea neagră numarul maşinii pe asfalt, pentru a-şi marca în felul acesta teritoriul. Odată revizia făcută, trebuia rezolvată problema benzinei. După socotelile lui, pentru un concediu la mare cu maşina avea nevoie de 100 litri. Se hotărî să plece cu rezervorul plin şi două canistre a câte 20 litri fiecare, urmând ca la mare să mai alimenteze, dacă ar avea norocul să găsească o benzinărie care să dea şi la turişti. Din nefericire, în luna ianuarie şi februarie nu s-a dat cota de benzină, pe motiv că nu se putea circula din cauza timpului nefavorabil. Circulaţia autoturismelor particulare a fost suspendată pe această perioadă. Cu cota din lunile martie, aprilie şi mai, a reuşit să-şi umple cele două canistre, urmând ca din cota pe iunie şi iulie să umple şi rezervorul. Biletele de odihnă, obţinute cu multe alergături şi pile, erau pentru prima serie a lunii august în staţiunea Neptun. Mari probleme a avut şi cu obţinerea concediului de odihnă la acea dată. Ordinul era ca salariaţii să plece în concediu repartizaţi egal în fiecare lună a anului. Cum el fusese anul trecut în luna iunie, anul acesta a fost repartizat în ianuarie. Dar, cu ajutorul şefului, a făcut un aranjament. A plecat în concediu în ianuarie, iar şeful a făcut o chemare la serviciu pretextând rezolvarea unor probleme urgente, urmând să recupereze tocmai în august la plecarea în staţiune. Cu două zile înaintea plecării, familia intră în febra ultimelor pregătiri. Haine, mâncare pentru drum, sucuri, cafea, jucăriile copilului, medicamente, creme, etc etc. Dar sosi şi ziua mult aşteptată. Însoţiţi de un alai format din socri, prieteni şi vecini de bloc, fiecare dintre aceştia dându-le sfaturi, familia inginerului P se îmbarcă în maşină. Şoferul îşi făcu o cruce mare, porni motorul, claxonă şi luă direcţia litoralului. Drumul fu parcurs fără probleme, maşina comportându-se admirabil. În staţiune, după ore întregi pierdute pe la diferite ghişee, P obţinu cheia apartamentului de la hotel, precum şi cartelele de masă la restaurantul aceluiaşi hotel. Prima zi fu minunată. Vremea era excepţională, copilul se jucă toată ziua pe plajă, iar ei se împrieteniră cu 2 familii cazate la acelaşi hotel. Seara, după ce luară masa, cele trei familii rămaseră la restaurant ca să asculte muzică, ba chiar să danseze. La un moment dat, soţiile se retraseră cu copiii, care, obosiţi, adormeau pe scaune. Rămaşi singuri, bărbaţii mai comandară câte o sticlă de bere şi rămaseră la taifas, spunând ultimele bancuri cu Bulă sau cu Radio Erevan. În acest timp, P se juca cu cheile de la maşină, care erau prinse într-un breloc. Când se hotărâră să plece, ospătarul nu mai venea să primească plata consumaţiei. Nervos, P se duse să-l caute. În acest timp, unul din noii prieteni îi luă cheile şi le băgă în buzunar. După ce plăti, P se întoarse şi, fără să-şi aducă aminte de chei, plecă la culcare, urmând ca a doua zi să continue concediul împreună. Cel care luase cheile maşinii nu avea carnet de conducere, dar învăţase să conducă la serviciu. De multe ori plecase în delegaţii cu maşina întreprinderii şi şoferul îl învăţase să conducă. Acum, avînd cheile şi maşina, îşi propuse să se plimbe prin staţiune, urmând ca a doua zi să-i înapoieze cheile proprietarului, pretextând că le găsise pe masă, unde acesta le uitase. Deoarece era după miezul nopţii şi staţiunea era izolată, nu-şi făcea probleme că va fi prins. Porni maşina şi plecă în plimbare. Se învârti prin staţiune fără vreo ţintă anume. Deodată, văzu o maşină a miliţiei parcată la marginea drumului şi un miliţian care-i făcu semn să oprească. Speriat, ştiindu-se fără carnet şi cu maşină fără acte, în loc să oprească, acceleră şi plecă mai departe. Miliţianul puse sirena în funcţiune şi se luă după el. Atunci stinse luminile maşinii, opri şi după ce ieşi din ea, o luă la fugă şi dispăru în tufişuri. Maşina rămase abandonată aproape de reşedinţa de vară a iubitului conducător, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Echipajul de miliţie care ajunse la maşina abandonată, alertă paza vilei. -Trebuie să fie o maşină capcană încărcată cu exploziv, îşi dădu cu părerea un ofiţer din garda de pază. Imediat a fost alertat prin telefonul direct generalul S, care răspundea de paza tovarăşului. Acesta ordonă să se îndepărteze toţi de maşină şi să nu întreprindă nimic până la sosirea lui la faţa locului. În mai puţin de jumătate de oră, un elicopter ateriză la vila de oaspeţi şi din el coborî însuşi generalul, însoţit de o echipă de specialişti. Alt elicopter cu genişti sosi ceva mai târziu. Avu loc o scurtă analiză, după care se luară următoarele măsuri: -Pe baza numărului de înregistrare a autoturismului, să fie stabilită identitatea proprietarului, locul unde se află în prezent şi toate informaţiile despre el. -Îndepărtarea tuturor membrilor personalului din apropierea maşinii, cu excepţia echipei de genişti. -Cercetarea maşinii de către echipa specializată, pentru a găsi şi a neutraliza o eventuală încărcătură explozivă. Între timp, se făcuse ora trei după miezul nopţii. În mai puţin de o oră, generalul era în posesia tuturor datelor despre proprietarul maşinii. Intrând în posesia datelor, un echipaj porni spre centrul de cazare, pentru a afla unde se găseşte P. Responsabilul centrului fu sculat din somn şi adus la birou, de unde dădu numele hotelului unde a fost cazat P. Echipa de genişti, echipată cu costume speciale, începu cercetarea maşinii. Cu o precauţie extraordinară, cele două canistre au fost scoase şi transportate în afara staţiunii, pentru a fi verificate. Apoi, au fost demontate uşile şi banchetele, care au fost şi ele scotocite. Fură folosiţi câini special dresaţi în vederea depistării încărcăturilor explozive. Neştiind nimic despre toate acestea, P dormea profund, după oboseala zilei precedente. Nişte bătăi în uşă îl treziră. Se sculă mahmur şi întrebă cine-l deranjează aşa dimineaţă: -Eu sunt. Vecinul tău. După ce-i deschise uşa, acesta, foarte jenat, îi povesti tot ce păţise şi îl rugă să nu spună la nimeni. -Maşina o vei găsi, dar te rog să spui că probabil un hoţ a încercat să o fure. P se spălă şi se îmbrăcă, după care coborî la recepţie. Acolo, trei civili vânjoşi discutau cu recepţionerul. Când îl vazu, acesta spuse: -El este. În câteva secunde, P a fost imobilizat, i s-au pus cătuşe şi fu aruncat într-o maşină de teren care porni în trombă. Ajuns în faţa generalului P, nu aşteptă să fie întrebat, ci îi spuse: -Ştiu despre ce este vorba ! -Atunci spune totul, îi răspunse generalul, uitându-se la el cu o privire de gheaţă. P relată cum s-au petrecut faptele, după spusele vecinului. -Pâna la lămurirea cazului, dumneata rămâi la dispoziţia noastră, spuse generalul făcând semn unui subordonat ca să-l ducă de acolo. Echipei operative îi trebuiră mai puţin de 20 de minute ca să-l aducă în faţa generalului pe vecinul de cameră a lui P. Acesta, înfricoşat, încercă să se dezvinovăţească: -Am vrut doar să mă plimb….Nu apucă să termine fraza, că două palme trase cu sete de general îl întrerupseră: -Idiotule, tâmpitule, cretinule, se răcori generalul, după care se duse la echipa de genişti şi ordonă: Încetaţi totul şi duceţi rabla asta de aici, să n-o mai văd. Aşa că sărmana Dacie fără uşi, fără banchete şi cu toba de eşapament demontată a fost remorcată până în faţa hotelului. După amiază, P a fost eliberat, nu înainte de a da mai multe declaraţii despre felul cum s-au petrecut evenimentele. Echipa cu generalul, geniştii şi elicopterele părăsi staţiunea după ce se lămuriră lucrurile. Eroul nostru, în loc să se odihnească, a fost nevoit să-şi refacă maşina. Căută un mecanic şi, după multă alergătură, găsi unul care se oferi să-l ajute, dar numai seara, după ce se întorcea de la serviciu. Cu ajutorul lui, după câteva zile maşina a fost refăcută. Bineînţeles că nu mai arăta ca înainte. Apăruseră zgârâieturi si deformări ale caroseriei, deoarece geniştii nu se sinchiseau de aceste mărunţişuri. Ei căutau bombe şi lucrau sub ameninţarea unei explozii . Dar cea mai mare dificultate a întâmpinat-o P la recuperarea canistrelor. Când s-a dus la reşedinţa tovarăşului, a fost anunţat că nu are voie să se mai apropie, deoarece acesta tocmai sosise împreună cu preşedintele Sudanului Numeiri. Până la plecarea celor doi conducători nu putea fi vorba de clarificarea acestei probleme. După trecerea câtorva zile, a reuşit să-şi recupereze canistrele, dar, din păcate, erau goale. Prin câte mâini trecuseră , în criza de benzină din ţară, nu e de mirare că fuseseră golite. În zilele care mai rămăseseră din concediu, P a stat pe la diverse cozi, pentru a-şi reface rezerva de combustibil pentru a ajunge acasă. Ajuns acasă, avu o nouă surpriză neplăcută. În urma cercetării declanşate de întâmplarea de pe litoral, ieşise la iveală şi aranjamentul făcut de el cu şeful lui . Directorul a hotărât să fie penalizaţi amândoi. Am auzit mulţi prieteni care spuneau, când se întorceau de la mare, că au avut parte de un concediu de neuitat. Eu cred că adevăratul concediu de neuitat l-a petrecut la mare P. .

Gîndeşte-te la Zoia Kosmodemianskaia

După reuşita la examenul de admitere, pentru proaspeţii studenţi urmează zile grele,Situaţia lor se poate compara cu a elevilor din clasa întîia de la şcoala primară sau cu a recruţilor din armată.Pe de o parte mîndria de a fi student şi pe de altă parte teama şi neliniştea datorate noilor condiţii de viaţă.Mulţi care nu erau din localitate scăpaseră de supravegherea părinţilor şi erau derutaţi de prea multa libertate căzută pe capul lor.In timpul anilor de liceu ei se adaptaseră.Cunoşteau toate obiceiurile şi toanele profesorilor . Invăţaseră cum să-şi facă temele, cum să se comporte iar cei,,cuminţi” şi cei care ridicau mâna ca să arate că sânt pregătiţi erau apreciaţi.Acum pe nimeni nu interesa dacă sint ,,cuminţi” şi nu exista obiceiul ridicării mâinii.Apăruseră cuvinte noi şi derutante cum ar fi : colocviu, curs, seminar, restanţă, proiect şi altele.Nu mai aveau o sală de clasă a lor ca în liceu şi erau purtaţi prin amfitatre ,săli de seminarii,laboratoare.Nu mai aveau manuale după care să înveţe. Bibliografia indicată de profesori nu semăna cu cea predată la cursuri.De aceea mulţi boboci transcriau cursurile ,,pe curat” spre distracţia studenţilor din anii mai mari care uitaseră că şi ei făcuseră la fel. In această situaţie de boboc mă aflam in toamna anului 1954.Chiar după câteva săptămâni de la începerea cursurilor deruta încă nu se terminase.Repartiţia pe grupe, repartiţia la cămin, repartiţia la cantină, orarul care se schimba de 2-3 ori pe săptămână ,faptul că făceam cursurile în trei corpuri de clădiri ,etc ,ne buimăcea.Colac peste pupăză se anunţă şi o mare adunare UTM ptr. alegeri.Se precizase că împotriva absenţilor se vor lua ,,măsuri”.Nimeni nu ştia ce fel de măsuri se vor lua dar tocmai această ambiguitate ne mărea teama .De aceea, în ziua stabilită, amfiteatrul în care se ţinea adunarea era aproape plin cu boboci. Un activist de partid, tovarăşul N prezida şedinţa.După o scurtă informare politică ,scoase din buzunar o listă cu propuneri pentru prezidiu pe care o citi şi apoi întrebă: -Cine e contra? Bineinţeles că nimeni nu îndrăzni să fie contra, iar el continuă: -În unanimitate de voturi a fost ales prezidiul.După care propuse ca secretar de UTM pe tovarăşa C. -Tovarăşa C are multă experienţă in munca politică.Tatăl este secretar de partid la regionala CFR. Este devotată inaltelor idealuri comuniste ,plină de avânt revoluţionar, necruţătoare cu duşmanii socialismului, intransigentă în luptă cu cosmopolitismul şi ideologia burgheză.După care continuă în acelaş stil de ai fi crezut că tovarăşa C este urmaşa lui Dolores Ibarruri apassionaria. -Cine este contra? Nefiind nimeni contra continuă : -O rugăm pe tovarăşa C să vină la prezidiu.Urmaşa lui Dolores Ibarruri se dovedi a fi o fată lălâie cu un mers şleampăt care veni hotărâtă la prezidiu.Părul era pieptănat lins, privirea fixă şi o faţă imobilă făcea să dispară orice urmă de feminitate.Toate hainele erau cumpărate pe ,,puncte” şi atârnau pe ea ca pe un umeraş. Ajunsă la prezidiu scoase din buzunar o hârtie ,ceeace dovedea că ştia că va fi aleasă şi ţinu un discurs în cea mai comună limbă de lemn amestecând dragostea pentru Uniunea Sovietică cu lupta împotriva călăului Tito şi formarea unui tineret nou profund devotat partidului.În încheere spuse: -Organizaţia noastră va lupta împotriva cosmopolitismului şi a manifestărilor burgheze de orice fel. În următoarele zile tovarăsa C ne dovedi că va pune în practică cele afirmate în şedinţa de alegeri. Primele victime au fost băieţii care purtau pantaloni strâmţi cu manşeta mare după o modă lansată de un cântăreţ de jazz pe nume Malagamba. Aşa zişii malagambişti erau vânaţi şi puşi în discuţia organizaţiei, adică în discuţia ei. Cum la stabilirea lăţimii pantalonilor se iscau discuţii ,până la urmă se stabili o limită: -Cine avea pantaloni cu laţimea mai mică de 22 cm. era malagambist. Noi nu vom permite manifestări burgheze repeta ea. Prin acest,,noi” înţelegea şleahta de activişti printre care se se număra şi ea.Modelul ei era tovarăsa Ana Pauker care deşi fusese mazilită lăsase demne urmaşe. Nu avea simţul umorului, o deranjau bancurile de orice fel , muzica de jazz, o deranjau fetele îmbrăcate frumos, toate acestea considerate manifestări burgheze. Motivaţia ei era: -În timp ce în fabrici şi pe şantiere tinerii construiesc socialismul după modelul comsomoliştilor ,malagambiştii nu se pregătesc cu seriozitate. După puţin timp se anunţă o tragere cu arma în cadrul pregătirii tineretului pentru apărarea cuceririlor socialismului.Şi astfel ,într-o duminică dimineaţa toţi studenţii anului întâi erau prezenţi pe un poligon improvizat la Pădurea Verde într-o poiană.Fiecare a primit câte trei cartuşe cu care trebuia să lovească o ţintă piept de la 100 de metri. Puştile cu care trebuia să executăm tragerea erau nişte ruginituri ruseşti.Pe una din ele scria anul fabricaţiei:1898.Cu ele ruşii luptaseră in războiul Ruso-Japonez apoi in primul război mondial ,in revoluţia din 1917 şi in al doilea război mondial. In loc să fie topite la fier vechi sau să fie donate unor muzee, aceste arme au fost vândute românilor pe grâu şi petrol în cadrul ajutorului frăţesc.Dar tovarăşa C era de altă părere: -Avem fericirea să cunoaştem tehnica sovietică ,cea mai înaintată din lume spuse ea înaintea începerii tragerii. La tragere participau şi câteva fete.Pe unele am reuşit să le protejăm ,în sensul că am tras în locul lor. Un tânăr ofiţer care supraveghea tragerea se făcu că nu vede.Dar una avu ghinionul să fie lîngă lângă tovarăşa C. La fiecare împuşcătură tresărea şi se speria. Noi am încercat să o scutim dar tovarăşa C veghia. A venit personal să vadă cum se va descurca colega noastră. Biata fată se albise la faţă de frică.Tremurând îi spuse că nu are curaj să tragă . -Nici nu se pune problema hotărî ea. -Intinzându-se jos pe o prelată colega luă puşcociul şi încercă să-l pună la umăr.Nu reuşi iar ochii i se umeziră. -Uite aşa să faci o indemnă tovarăşa C şi-i aranjă arma la umăr şi degetul pe trăgaci. -Trage ordonă ea! -Nu pot,mi-e frică. -Gândeşte-te la Zoia Kosmodemianskaia şi trage! Nimeni nu va şti la ce s-a gândit, dacă s-a gândit la ceva, dar ea a închis ochii şi a tras.Bubuitura o sperie cumplit iar reculul îi izbi puternic umărul. În afara ochilor şi alte organe ale colegei noastre s-au umezit. Dar tovarăşa C era mulţumită.Urmând exemplul Zoiei Kosmodemianscaia ,cu ajutorul armelor sovietice studenţii timişoreni vor apăra socialismul împotriva uneltirilor imperialiste.

O plimbare cu motocicleta

În anul 1958 cu mari eforturi şi cu multe sacrificii am reuşit să-mi cumpăr o motocicleta.Construită în RDG ,era de fapt modernizarea unui model vechi DKW dinainte de război . Pe atunci Republica Populară Româna nu era motorizată. Nu mai existau practic automobile proprietate personală.Singurele autoturisme erau de tip POBEDA şi VOLGA si erau la dispoziţia activistilor de partid. Nici in ceeace priveste camioanele nu stateam mai bine. Uniunea Sovietică ne-a ajutat livrându-ne camioane URAL-ZISS care cântăreau 4 tone şi transportau 3 tone consumând pentru aceasta 50 litri de benzina la 100 de km. Apăruse şi o poezie dedicată acestor îndrăgite camioane produse de tehnica cea mai înaintată de peste Ural: -Ăsta-i ZISS-ul lui Ivan -Făcut din daltă şi ciocan -Trei zile-nvârteşti -Şi-a patra porneşti -Însă când porneşte -Dracu-l mai opreşte Într-o dimineaţă m-am hotărât să fac o plimbare cu motocicleta. Era un timp de vară splendid. Mi-am pus bluza de vinilin şi ochelarii contra prafului şi la prima pedală am pornit. Bluza de care am pomenit imita pielea şi avea cîteva particularităţi: -Cînd era prea cald se muia şi începea să miroase a medicament. -Cind era rece se întărea ca tabla de aproape nu mai puteam să îndoi mâna. După ce am parcurs cc 15 km. am fost oprit de un băiat care făcea semne disperate cu mâna. Oprindu-mă m-am lămurit despre ce era vorba. Şoseaua pe o porţiune de cc.20 metri era murdară de ulei. Probabil că vreunui camion ZISS i se spărsese baia de ulei sau cine stie ce altceva se întîmplase. Băiatul căzuse şi se murdărise de ulei. În timp ce eu îl întrebam, iar el îmi răspundea, intercalînd la fiecare două cuvinte câte o injurătură cu privire la mamele,dumnezeii,cristoşii şi toţi sfinţii celor care facuseră pata de ulei,apăru în depărtare o altă motocicletă. Amândoi începurăm să facem semne să oprească.Dar tipul întoarse capul şi în loc să oprească acceleră. Ceeace urmă, numai în filmele cu cascadori se poate vedea. Motocicleta scăpată de orice control se răsturnă după care mai parcurse o bucată de drum fără conducător. Ne-am repezit să-l ajutăm dar din fericire nu era rănit.În schimb hainele şi mâinele erau murdare de uleu negru uzat ,ceeace întărea bănuiala că provenea de la un camion. -De ce nu ai oprit ? l-am întrebat noi. -Am crezut că aveţi nevoie de ajutor şi eram grăbit. În timp ce discutam cu el se auzi un bubuit şi apăru o motocicletă mare sovietică IJ-350.Era condusă de un bărbat mai în vârstă care după aprecierea mea avea cel puţin 99 de kg.Pe şeua din spate trona soţia lui care cântărea cu cel puţin 10 kg. mai mult decât soţul ei. Amândoi erau îmbrăcaţi cu fulgarine albe care tocmai apăruseră în magazine, după ce mulţi ani numai marii activişti îşî permiteau un asemenea lux. La semnalele noastre motocicleta se opri ,după care noi îi explicarăm despre ce este vorba. Vă mulţumesc foarte mult că m-aţi avertizat zise tipul.Voi ţine cont de sfaturile voastre. Apoi introduse motocicleta în viteza întîia şi porni uşor cu cc.5 km.pe oră pătrunzînd în suprafaţa uleioasă.Parcurse câţiva metri după care roţile începură să lunece.Disperat acesta puse picioarele pe pământ încercând să. menţină echilibrul.. Dar conform legilor fizicii acest lucru nu era posibil. Soţia lui care era cocoţată prea sus împreună cu kilogramele ei ,genera ceeace se numeşte un echilibru instabil. Şi dezastrul se produse. Deşi conducătorul rămase în picioare ,motocicleta împreună cu dulcea ei povară se răsturnă. Cea mai afectată a fost cocoana. Căzu pe o parte după care se întinse pe spate.Pentru a reveni a fost nevoită să se rotească.Această manevră avu ca rezultat că din fulgarinul ei numai subţiorile rămaseră albe. După ce se ridică şi realiză că nu are nici o rană, stimata doamnă ţinu un lung discurs din care am reţinut câteva secvenţe: -Costică, boule şi cretinule! Oamenii te-au oprit. Oamenii te-au avertizat.Dar tu idiotule care te crezi cel mai deştept uite ce ai făcut. Mai bine decât să conduci motocicleta te năşteai măgar ca să conduci turma de oi. ,Deacuma o să-ţi dau să mănânci grăunţe şi fîn ….etc…etc Ce mai,a fost o plimbare foarte distractivă.

Carnetul de partid.

În ziua de astăzi cinematografele agonizează. Lovitura de moarte le-a dat-o televiziunea. Dar nu a fost întotdeauna aşa. În Timişoara imediat după al doilea război mondial erau opt cinematografe la o populaţie de circa 100.000 de locuitori,şi toate făceau săli pline. Cel mai mare era CAPITOL ,ulterior botezat de comunişti ,, MAXIM GORKI ” care avea şi o superbă grădină de vară. Apoi lângă gară era CORSO unde rula ,,în continuare” adică puteai să intri şi să ieşi când doreai şi la care rulau numai filme de cow-boy. În piaţa Traian era ARO unde am văzut toată seria de filme cu Tom Mix. Mai erau URANIA,LIRA,APOLLO,THALIA şi REGAL. În acea perioadă au fost scoase din arhive toate filmele celebre dintre cele două războaie mondiale . Comedii scânteietoare, Charlie Chaplin,Stan şi Bran,Pat şi Patachon,etc. Filme poliţiste,western-uri ,drame cu cele mai celebre stele ale Holly-Wood-lui erau prezente pe ecranele cinematografelor timişorene. De asemenea multe comedii unguresti cu beţivi şi soţi încornoraţi. Mai sosiseră şi ultimele realizări ale cinematografiei occidentale. De mare succes s-a bucurat filmul ,,Drumul spre stele ” şi altele. Deoarece nu aveam bani ca să plătesc biletele la toate filmele pe care doream să le văd, cu timpul am devenit specialist în a intra ,,pe blat ” .Cea mai obişnuită cale era să intri la terminarea filmului când o serie părăsea sala. Mergând împotriva curentului ajungeai înăuntru. Momentul critic survenea la golirea sălii când plasatorii ,înainte de a permite accesul seriei următoare făceau un control. Trebuia să înşeli vigilenţa plasatorilor. Ingeniozitatea ajunsese aproape la perfecţiune incât reuşeam in cele mai multe cazuri. Altă metodă era să intri printre cei cu bilete in special când erau familii cu mai mulţi copii. De multe ori plasatorii se îndurau de noi şi ne lăsau să intrăm fără bilet. Un prieten talentat la desen făcea bilete false.Cu ajutorul unei rotiţe de ceas făcea găurelele pe linia de rupere a biletelor. Până la urmă a fost prins de un plasator care a văzut că nu trecuse pe la casa de bilete. Intrigat ,acesta a controlat mai atent biletul şi a descoperit falsul. Eu am descoperit o metodă subtilă pentru a viziona filmele la cinematograful Capitol. Intram pe o uşă din faţă care ducea la administraţie. Apoi urcând la etaj şi străbătând un labirint de coridoare ajungeam la uşile care dădeau în sală. Între timp lucrurile au evoluat. După cucerirea puterii comuniştii au interzis toate filmele ,,decadente “occidentale. În consecinţă nu mai apăreau pe ecrane decât filme sovietice. Cum producţia de filme sovietice era foarte redusă ,cinematografele nu mai aveau ce să programeze. Câteva filme ,,Trenul merge spre răsărit, Crucişetorul Potemkin, Lenin în octombrie şi Cazacii din Cuban “ ,rulau la câte două trei cinematografe odată.A fost cea mai neagră perioadă a cinematografiei noastre. Pe atunci într-o seară m-am întâlnit cu un grup de prieteni pe ,,Corso”. După ce ne-am plimbat şi am discutat fel de fel de poveşti ,eu am venit cu o propunere: -Ce-ar fi să vedem un film? Toţi au fost de acord iar eu m-am oferit să-i introduc gratis la cinematograful Capitol. Utilizând metoda cunoscută am pătruns în coridorul dintre uşile din sală şi cele care dădeau afară. Am deschis cu mare atenţie uşa care dădea în sală şi primul a intrat tiptil. Acesta a revenit brusc şi spuse speriat: -Sala e goală ! Făcându-ne curaj am pătruns înăuntru. Eram singurii spectatori. Rula filmul sovietic ,,Carnetul de partid “.Subiectul era următorul : O blondă urâtă şi cam trecută era membră de partid. In timp ce dormea soţul ei îi lua carnetul de partid şi făcea ceva cu el. Nici până azi nu-mi pot da seama ce făcea dar din film rezulta că era foarte grav. Până la urmă soţia vigilentă descoperi că soţul ei era fiu de chiabur, duşman înrăit al puterii sovietce şi îl împuscă cu mâna ei deşi îl iubea. În grupul nostru era un băiat din cartierul Mehala pe nume Pompiliu. Acesta era comicul grupului. Toţi recunoşteam că era ,,şod” adică plin de haz. După câteva minute de vizionare Începu să comenteze cu glas puternic intr-un grai bănăţean cam aşa: -No uităce numa câtu-i ge hâdă.. -Uită la ea şe ge ţâmpi -Nu ce uita muiare aşa ge urât că moare marva. Pentru necunoscători ,ţîmpi insemnă pulpe de găină iar marva vitele din gospodăria ţăranului.Cea mai mare nenorocire pentru ţărani este să le moară marva. In acest timp noi ne prăpădeam de râs. Încurajat Pompiliu se deslănţui. Fiecare acţiune din film era răstălmăcită după viziunea lui iar replicele deveniră din ce in ce mai hazoase. La un moment dat la râsetele noastre se adăogă unul. Uitându-ne în direcţia de unde veneau râsul am văzut sus operatorul care scosese capul pe o ferestruică patrată şi se distra împreună cu noi. Operatorul avea ordin sa priecteze filmul indiferent de numărul de spectatori. Nu voi uita nici odată ce bine ne-am distrat la filmul ,,CARNETUL DE PARTID “ După terminarea filmului am plecat in parc fredonînd melodia grupului nostru: -Hai să mergem în Coreea -Voluntari să ne-nrolăm -Să sărim la paralele -Dup-aceea dezertăm.

Defectul lui Sam

Se spune ca Napoleon reuşea să facă mai multe activităţi în acelaş timp.Şi Sam făcea în acelaş timp , e drept mai puţine decât Napolean, adică numai două activităţi şi anume: depanator de aparate de radio şi secretar UTM la cooperativa “Dor de Muncă” Depanarea unui aparat de radio necesită multe cunoştinţe ,instrumente şi piese de schimb.Instrumentele şi piesele de schimb lipseau aproape cu desăvîrşire în acele timpuri .Aceste lipsuri erau compensate prin tot felul de artificii.Se foloseau lămpi ruseşti care erau adaptate la vechile aparate prin aşa zisa “culotare”,adică schimbarea soclului. Din păcate, Sam ocupat cu activităţile revoluţionare ale tinerilor cooperatori nu excela in cunoştinţele profesionale. El cîstiga mai mult prin negustorie ,în sensul că făcea rost de piese de schimb; în special lămpi şi baterii.Din valorificarea acestora îşi scotea un cîstig frumos.La depozit avea un prieten Zigu care îl servea cu de toate. Zigu avea acasă un mare şi frumos aparat de radio marca TELEFUNKEN care mergea foarte bine.Într-o zi ,un prieten care lucra la poştă îl intrebă dacă aparatul este declarat la postă şi dacă a plătit abonamentul.Zigu recunoscu că nu e înscris şi ca nu a plătit nici un abonament.Apoi îl întrebă ce se poate întîmpla. -În luna aceasta va veni de la Bucureşti un control foarte sever care va aplica amenzi mari celor prinşi. -Şi ce să fac eu? -Spune că e defect. -Şi dacă îl controlează? -Vorbeste cu un specialist ca să-ţi desfacă un fir pîna la trecerea controlului şi după trecerea controlului îl refaci şi îl foloseşti din nou. Aşa se face că Zigu apelă la Sam pentru a desprinde un fir pînă va trece controlul.Bineînţeles că Sam a fost bucuros să-şi sevească prietenul care făcea atîte pentru el.Înarmat cu o geantă cu scule ,veni la Zigu şi desfăcu capacul aparatului şi îi provocă un defect. -De acum poate să vină orice control ,totul va fi în regulă .Aparatul nu va mai funţiona.Zigu îi mulţumi lui Sam pentru efortul depus. Timpul trecu şi prietenul de la poştă îl anunţă pe Zigu că a trecut controlul şi că poate folosi aparatul fără grijă.În consecinţă îl chemă pe Sam pentru a-i reface legătura desfăcută şi a pune aparatul în funcţie. Sam veni cu geanta lui de scule ,desfăcu capacul,lucră cîteva minute şi apoi triumfător spuse: -Gata,să-i dăm drumul !Aparatul a fost pus în priză şi apoi a fost apăsat butonul de pornire.Nu se auzi nici un sunet .Aparatul nu porni. Hîmmm,face pe nebunul ! spuse Sam.Imediat îl fac eu.Îi desfăcu din nou capacul ,mai lucră la el cîteva minute ,îl băgă din nou în priză dar degeaba.Aparatul se încapăţîna şi nu voi de loc să pornească.Sam se apucă şi mai lucră la el cîteva ore ,după care renunţă şi-i spuse lui Zigu: -Adu-l la atelier să îl fac deoarece aici nu am toate instrumentele. A doua zi aparatul fu adus la atelier unde Sam zîmbitor îi făcu un bon de primire şi-i spuse: -Acum nu am timp să mă ocup de el deoarece am de pregătit o şedinţă de alegeri la UTM dar mîine poţi să vii să-l duci acasă .A doua zi Sam lucră mai multe ore la aparatul prietenului său.Desfăcu o mulţime de piese pe care le verifică şi apoi le lipi la loc.Nu se ştie dacă le-a lipit exact de unde au fost scoase.Deoarece nu obţinu nici un rezultat îl rugă pe un coleg să se uite la el.Acesta mai desfăcu şi el mai multe piese pe care apoi le lipi la loc cu o marjă de erori. Depanatorii aparatelor electronice cînd văd aparate maltratate în aşa hal le numesc”ciorsăite” şi mulţi refuză să le mai depaneze.Aparatul lui Zigu a fost “ciorsăit” în continuare şi de alţi colegi de ai lui Sam tot fără nici un rezultat.Pîna la urmă proprietarul aparatului îl luă de la atelierul lui Sam şi-l duse la cel mai bun depanator din oraş.Acesta lucră cîteva ore la el după care renunţă : -Îmi pare foarte rău dar aparatul e aşa de hăcuit încît nu mai pot face nimic. Zigu duse aparatul acasă,aparat care de atunci nu a mai funcţionat nici odată.Totuşi trebue să recunoaştem că a existat şi un avantaj. În viitor controlorii de la poşta nu vor mai avea ocazia să-l amendeze pe proprietar. De atunci cînd un radiofonist se plîngea că nu poate găsi cauza ptr. care nu mergea un aparat i se răspundea: -Are defectul lui Sam.

Craiul de tobă

Anul 1945 a fost de departe cel mai îngrozitor pentru refugiaţii basarabeni. După ce şi-au abandonat casele şi tot avutul de groaza inspirată de Siberia, acum în România ocupată de Ruşi ei erau vânaţi pentru a se întoarce acasă. Dar nimeni nu dorea să se întoarcă , convinşi că nu vor ajunge acasă ci în lagărele din Siberia de unde nu se mai întorcea nimeni.Tatăl meu a făcut nenumărate drumuri la un anume Saura ,ofiţer sovietic de care depindea soarta noastră.A fost de asemenea de multe ori la Bucureşti de unde a făcut rost de acte false ca să dovedească faptul că nu ar fi basarabean. Cu toate acestea trăiam cu spaima continuă că am putea fi ridicaţi noaptea după metoda inkavedistă pe care o cunoscusem în perioada cît am trăit sub ocupaţie rusească.Atunci a apărut o solidaritate nemai văzută intre refugiaţii basarabeni. Se ajutau,se informau si comunicau orice noutate care ar fi putut evita deportarea în lagărele ruseşti.Apăruse şi o expresie: -E de-ai noştri ! De exemplu, pentru a face rost de nişte acte trebuia să mergi la Bucureşti.Erai îndrumat să mergi la X care “e de al nostru”şi care avea o cunoştinţă la minister.Deşi nu te cunoştea ,te primea în gazdă, te hrănea şi dacă era cazul te ajuta şi cu bani numai datorită faptului că erai “de al nostru”.În felul acesta au scăpat mulţi basarabeni de vizitarea frumuseţilor gulagurilor . Dar nu numai basarabenii erau vînaţi de ruşi. In aceeaşi situatie erau şi etnicii germani .Şi ei erau vînaţi pentru a fi deportaţi în lagărele morţii din Uniunea Sovietică. În acea perioadă ,eram împreună cu mama mea în comuna Ianova de lîngă Timişoara. Comuna era locuită de români şi şvabi într-un număr aproximativ egal. Locuiam intr-o şcoală veche. Aveam vecini o familie de ţarani romîni şi una de şvabi cu care mama mea se înţelegea foarte bine. Deoarece în refugiu nu reuşisem să ne luăm toate cele necesare gospodăriei apelam de multe ori la aceşti vecini care erau foate cumsecade. Pe atunci viaţa la ţară era lipsită de posibilităţi de ocuparea timpului liber. Nu era lumină electrică,nu erau aparate de radio şi ziarele nu prea ajungeau la ţară. Nunţile, botezurile şi horele de duminecă erau singurele distracţii.De aceea, vecinele noastre după ce dadeau mincare la vite,mulgeau vacile şi termnau treburile cînd se întuneca veneau la noi să stea cu mama mea.Cu această ocazie se aprindea o lampă mare cu petrol, salvată prin nu ştiu ce minune in refugiu şi vecinele stăteau la taifas. Printre multe altele mama mea ştia să ghicească in cafea şi în cărţi.Dar cum de cafea nu putea fi vorba, rămînea ghicitul în cărţi. Deşi nu credea o iotă din ce ghicea ,era totuşi un mod plăcut de a petrece timpul. Niste cărţi vechi ,pe care eu le salvasem în refugiu ascunzundu-le într-un buzunar , au fost scoase cu aceast ocazie.Aceste cărţi era făcute din hîrtie cu mătase şi erau din cînd în cînd spălate cu apă şi săpun. Într-o seară ,după ce au epuizat toate subiectele,a urmat ghicitul în cărţi. Ceremonialul ghicitului începea cu stabilirea corespondenţei între persoane şi cărţi. Deoarece şvăboaica era blondă ea deveni în cărţi dama de tobă (caro) iar romînca fiind mai brunetă deveni dama de cruce (treflă).Apoi se bateau cărţile şi cea careia i se ghicea punea cartea ei (dama respectivă) între cărţi despărţindu-le in două. Urma apoi ghicitul propriu zis.Fiecare carte avea o semnificaţie. În seara aceea tocmai îi ghicea nemţoaicei. Din cărţi reeşea că cineva de verde îi dorea răul ,că va avea o bucurie la drum de seară şi alte asemenea bazaconii. Dar în continuare in spatele decarului de roşu apăru craiul de tobă (regele de caro).Mama mea interpretă astfel: -În casă se arată bărbatul tău…Nu a mai apucat să continuie că a fost intreruptă. -Nu-i adevărat,nu-i adevărat,nu-i acasă spuse femeea.Nedumerită mama mea spuse: -Aşa iese din cărţi, draga mea, nu trebuie să te superi.În acest moment vecina noastră izbucni in plîns şi spuse printre sughiţuri: _Doamna invăţătoare vă rog să nu spuneţi la nimeni.L-am ascuns în podul casei fiidcă e căutat ca să fie dus în Rusia . Pîna la urmă au fost duşi in lagarele ruseşti si ea si soţul ei.Mama mea a plîns foarte mult mai ales că stia ce-i aşteaptă acolo.De asemenea, de atunci nu au mai petrecut seara la taclale.

Catometrul lui Iritz

Dacă luai tramvaiul 3 din centru ,în Timişoara anilor 1948-49 ,prima staţie era la “Maria” numită aşa din cauza unei statui amplasată acolo.Următoarea staţie era la piaţa “Kutl”.Aceasta de fapt nu era o piaţă ci o intersecţie de unde pleca tramvaiul 5 spre cartierul Fratelia.Tot aici era un mare restaurant cu grădină numit Elit .Dacă mergeai pe jos în continuare pe un frumos bulevard pe partea stângă ajungeai la un liceu de fete “Carmen Sylva” iar pe dreapta se găsea cel mai mare atelier de reparaţii radio intitulat “Laboratorul Iritz”. În vitrină erau expuse cîteva aparate de radio ,lămpi de radio şi diverse piese de schimb.Pe acele timpuri lipsa pieselor de schimb pentru aparatele de radio era cumplită.Cea mai mare criză era la tuburile electronice numite popular “lămpi”. Lămpile de radio au un filament numit catod care emite electroni spre o placă numită anod .Intre ele este o grilă care controlează fluxul electronilor.Cu timpul catodul nu mai poate emite electroni şi lampa se “epuizează”.Pentru a putea folosi o lampă veche ,ea trebuie verificată.Această verificare se face cu un instrument numit katometru care măsoară fluxul emis de catod .Singurul katometru existent pe atunci în Timişoara se găsea la atelierul domnului Iritz. Printre radio amatorii de atunci singura sursă de piese era un talcioc numit de locuitori “tandler piaţ” sau ,,ocico piaţ,, care se ţinea de două ori pe săptămînă şi anume marţea şi vinerea. După ce cumpăram o lampă din această piaţă, ne duceam la Iritz ca să o controlăm.Pentru aceasta plăteam o mică sumă de bani. Prietenul meu Florin era un mare amator de farse.Pentru a se distra a luat o lampă americană arsă şi cu mare artă desfăcu soclul după care lipi o sirma groasă în locul filamentului ars.Lampa astfel pregătită a fost schimbată ca fiind bună contra altor piese cu alt radioamator, Romeo. Ceeace nu prevăzuse el, a fost că Romeo va merge la Iritz ca sa o verifice. Intrînd la laborator, primul lucru care te izbea era mirosul de colofoniu, folosit la lipit,amestecat cu mirosul de sterling-band .Domnul Iritz era ocupat cu repararea unui aparat de radio.Alţi cîţiva clienţi aşteptau pentru diverse probleme.Cînd ajunse la rînd între tehnician şi Romeo avu loc următorul dialog: -Domnule Iritz doresc să-mi controlaţi această lampă. -Să o văd. -Poftim zise Romeo întinzînd lampa.Acesta se uită la ea după care scoase dintr-un sertar un catalog de lămpi “Tabel und daten von radio rohren” unde găsi valoarea normală a fluxului de electroni măsurat in mA.Dacă lampa ar fi avut acea valoare ar fi fost declarată 100% bună. După ce introduse lampa în catometru trebuia să aştepte cîteva minute pînă să se încălzescă.Domnul Iritz se luă cu treaba cu alţi clienţi în acest interval.Dar după cum ştim în locul filamentului era o sîrmă grosă care puse în scurt circuit transformatorul catometrului.După cîteva minute in atelier începu să se simtă un miros de ars. Cum mirosul incepu să fie tot mai puternic toţi începura se se agite. Misterul se lămuri foarte repede.Din catometru începu să iasă un fum gros.Pînă să se repeada Iritz să scoată catometrul din priză ,transformatorul se facu scrum.Romeo nu mai rămase să vadă continuarea ci profitînd de deruta provocată de eveniment ieşi tiptil afară unde se grăbi să dispară. Iritz a suferit mult din această cauză,iar Timişorenii nu au mai avut unde să mai verifice lămpile. Dar suferinţa lui Iritz nu a durat mult deoarece peste cîteva luni atelierul a fost naţionalizat devenind bun al întregului popor.În procesul verbal de preluare la avutul comun a apărut o poziţie: -Catometru defect.

Procesul verbal de custodie

După ani mulţi de studii şi muncă ,după zeci de examene luate cu mari emoţii vine şi timpul în care să arăţi de ce eşti în stare.Cu diploma de studii tehnice superioare ,fără experienţă, tânărul inginer este dornic să se afirme.In aceasta situaţie mă găseam la primele zile de activitate într-o uzină metalurgică.Am fost repartizat la un serviciu unde timp de câteva zile nu am făcut nimic.Toţi aveau problemele lor şi nu aveau timp de mine.Mă plictiseam îngrozitor şi tot timpul mă uitam la ceas, doar doar vor trece orele de serviciu.Ca să-mi omor timpul am făcut din nişte pahare de plastic fierbătoare de cafea.Pe fundul paharelor am pus o şaibă de inox iar deasupra un cărbune luat de la o baterie de 4,5 volţi.Aceşti electrozi erau legaţi cu un cordon şi introduşi în priză.In citeva minute cafeaua fierbea.Din păcate cafeaua cam dispăruse şi se folosea în schimb un înlocuitor (ersatz) pe bază de orz,de unde şi denumirea populară “nechezol” care ducea la ideea ca vei necheza precum calul. Deoarece erau bune şi nici nu costau nimic am avut mulţi amatori şi am început să le confecţionez în serie.Tocmai asamblam cîteva ,când sună telefonul : -Pentru dumneavoastră… Intrigat am luat receptorul şi o voce dulce aparţinînd secretarei îmi comunică: -Sînteţi aşteptat la inginerul sef. Emoţionat mi-am luat notesul in care pînă atunci nu scrisesem nimic şi m-am prezentat la ing. şef. -Te vei duce în delegaţie la Industria Locală din Gheorgheni unde vei incheea cu ei un proces verbal de custodie privind aeratoarele de la investiţia din turnătorie.Secretara ţi-a pregătit Ordinul de Deplasare şi să treci la casierie ca să primesti avansul necesar. Mi-am luat conştiincios notiţe. -De la investiţii vei primi tabelul cu aeratorele respective.Mai ai ceva neclar? Nu ,totul este clar. Din nefericire eu habar nu aveam cu ce se mănîncă custodia si cu atît mai puţin nu ştiam cum să fac un asemenea proces verbal. Sint dator să explic despre ce era vorba.In acel an se moderniza turnătoria.Se refăcea complet sistemul de încălzire, pentru care era nevoie de cca. 60 buc. de aeratoare adică nişte ventilatoare care să răspîndească aerul incălzit de radiatoare.Aceste aeratoare fuseseră comandate la Gheorgheni şi nu era nici o şansă să fie terminate pină la sfîrsitul anului.In acest caz Uzina pierdea banii si se considera ca investiţia nu e realizată,ceeace afecta planul şi mai grav salariile şi primele personalului.Eu trebuia să-i conving pe furnizori să declare produsele realizate şi să ne ia banii,urmînd ca ei să le ţină pîna vom veni să le luăm.Cu procesul verbal de custodie mergeam la bancă şi în felul acesta nu pierdeam banii.Trebuie să remarc faptul că ,,furatul căciulii,, era ceva frecvent pe acele timpuri.In acel mod se realizau planuri cincinale in 4 ani ,se realizau recolte agricole nemaivăzute.Specialiştii formaţi atunci sînt cei care au pus la cale ,,Ingineriile financiare “ care au jefuit ţara de miliarde de dolari după căderea comunismului. Am plecat de la inginerul şef complet derutat.Cum să rezolv problema cu acest blestemat de proces verbal.La facultate nimeni nu pomenise vreodată de aşa ceva.Frămîntîndu-mi creerii mi-a venit o idee.Să găsesc un model de asemenea proces verbal şi după aceea mă voi descurca eu. După multe investigaţii am aflat că la serviciul vînzări ar exista aşa ceva.M-am prezentat la şeful serviciului pe care-l cunoşteam şi l-am rugat să-mi dea împrumut pentru cîteva zile un model de proces verbal de custodie. -Îţi dau ,dar acum sînt foarte acupat aşa că vino mai tîrziu.Abia la sfîrşitul programului am reuşit să intru în posesia modelului rîvnit. L-am luat acasă unde l-am studiat cu mare atenţie.Acesta era incheeat intre uzina noastră şi o firma de import din Iran.Conţinea patru pagini bătute la maşina si era conceput probabil de jurişti cu experienţă internaţională. Incepea în felul următor: -Inaltele părti contractante se definesc astfel… Banca de Import-export a Rominiei si Banca de stat Iraniană garantează….În caz de litigii se va apela la Curtea Internaţionala de la Haga. In munca mea am fost în sute de delegaţii cu răspunderi foarte mari dar nici odată nu am fost aşa de emoţionat ca atunci. A doua zi am luat trenul pînă la Piatra-Neamţ iar de acolo cu un autobuz am ajuns la Gheorgheni după ce am traversat Carpaţii printr-un peisaj sublim.In acea zi nu mai puteam să rezolv nimic deoarece era tîrziu.M-am cazat într-un hotel ,care de fapt era o casă obişnuită ,cu nimic deosebită de altele. A doua zi ,prospăt ras şi plin de energie am plecat la Industria Locala ca să închei celebrul proces verbal.Interesîndu-mă despre aeratoarele noastre am constatat că nici nu fuseseră lansate în producţie. M-am prezentat la directorul unitaţii, un maghiar nu prea bun cunoscător al limbii romine.I-am explicat pentru ce am venit ,i-am atras atentia asupra importanţei acestui act şi în final am obţinut o dactilografă care să bată la maşină în trei exemplare actul.Directorul chemă secretara şi-i spuse: -Cheamă la mine pe Jujica.După citeva minute apăru şi Jujica.Cred că avea maximum 18 ani puţin blonduţă .roşie de emoţie pentru că a fost chemată la director. -Jujica,tu baţi la domnul la maşină an act acum, laşi la tine tot la o parte.Cu aceasta am terminat intrevederea cu directorul. M-am retras intr-un birou cu Jujica.Spre uimirea mea ea cunoştea limba româna cam cit stiu eu limba bulgara şi nici la dactilografiere nu stătea prea bine.Dar acest lucru, departe de a mă supăra, chiar mi-a făcut plăcere.Toate aceste lipsuri erau compensate de frumuseţea şi tinereţea ei. Am scos din servietă celebrul document incheiat la Teheran in două limbi română şi engleză şi l-am pus in faţa noastră.In loc să-i dictez îi arătam pasajele pe care trebuia să le bată din modelul luat de la vînzări cu adaptările de rigoare.Tot odată am reuşit să-mi etalez puţinele mele cunoştinţe de limbă maghiară invăţate la Timişoara.Nu mă grăbeam deoarece singurul autobuz spre Piatra-Neamţ pleca după masă. Procesul verbal incepea cam aşa: -Inaltele părţi contractante definite astfel. -Uzina Metalurgică Bacău in calitate de beneficiar şi -Intreprinderea de Industrie Locală Gheorgheni în calitate ce furnizor… In continuare pe trei pagini înaltele părţi făceau şi dregeau..Intr-un final apoteotic inaltele părţi contractante conveneau ca în caz de litigiu să apeleze la Curtea Internaţională de la Haga.Actul era aşa de bine întocmit încît nici un fel de instanţă internaţionala nu l-ar fi putut ataca. După terminare l-am dus la director care l-a semnat fără să-l citească.După terminarea cu succes a misiunii am mai vizitat orăşelul pînă la plecarea autobuzului. A doua zi m-am prezentat triumfător la ing.şef cu procesul verbal.Acesta l-a citit cu atenţie .In acest timp eu urmăream emoţionat să văd care va fi reacţia lui şi dacă va fi mulţumit. -E bun,dar chiar la Haga in caz de litigiu? Nu cred că mai există în ţară un asemenea act la nivelul unor intreprinderi locale.Am plecat de la el fericit că am rezolvat cu bine prima mea misiune.

Cei trei muschetari.

Una din cele mai frumoase intrebări pe care le poţi pune unei cunoştinţe este următoarea: -Ce vei face în cazul că vei cîştiga la loterie un miliard de lei? La auzul acestei intrebări vei observa cum interlocutorul se destinde şi faţa îi devine visătoare,după care vin răspunsurile.Aceste răspunsuri diferă în funcţie de vîrstă ,sex sau ocupaţie. Primul răspuns este de obicei modest: -Voi schimba mocheta de pe hol, va spune o gospodină. -Îmi voi lua o pereche de ochelari noi, va spune un bătrîn. -Voi cumpăra un casetofon nou şi-mi voi lua o pereche de blugi originali se va confesa un tînăr.După care realizează cît de mici sînt pretenţiile şi încep să supraliciteze: -Voi schimba toată mobila şi îmi voi lua un palton mai frumos ca al vecinei. -Îmi voi cumpăra o garsonieră lîngă copii ,ca să fiu aproape de ei. -Voi cumpăra o maşină grozavă,un Mercedes alb.Cam acestea sint răspunsurile date de cei intrebaţi. Societăţile interesate cunosc foarte bine aceste lucruri.De aceea tot felul de loterii si concursuri de Bingo care s-au inmulţit ca ciupercile şi care obţin profituri fabuloase nu scapă ocazia să facă reclamă aducînd in faţa telespectatorilor cîte o biată gospodină năucită de norocul care a dat peste capul ei şi căreea i se pune celebra întrebare: -Ce veţi face doamnă cu aceşti bani? Am făcut toată această introducere deoarece şi eu am fost într-o situaţie asemănătoare.In anul 1942 eram elev în clasa treia primara in Chişinău.Părinţii erau plecaţi : tatăl pe front iar mama era inspectoare în Transnistria.Stăteam cu bunica.Viaţa ne oferă zile frumoase şi zile mai puţin frumoase ca să nu spun rele.De obicei cele frumoase ne rămîn în memorie şi ne amintim cu plăcere de ele.De aceea poţi auzi pe bătrâni spunînd: -Ei, pe vremea mea era mult mai frumos ca acum. Aveam prieten un coleg care avea tatăl colonel la timpul acela pe front si mama profesoară.Aceştia erau foarte bogaţi. În ajunul sărbătorilor de iarnă din anul 1942 am plecat cu prietenul meu la marele magazin de ,,coloniale şi delicatese,, ca să cumpărăm 1 kg. de portocale.Ţin minte foarte bine preţul.Acesta era de 800 lei. Mama prietenului meu îi dăduse o bancnotă de 1000 de lei.După ce a cintărit portocalele vînzătoarea a luat bancnota şi ne-a dat restul.Nu ştiu cum s-a făcut dar odată cu restul am primit înapoi şi bancnota de 1000 de lei. Am dus acasă portocalele şi am dat restul mamei lui după care am rămas cu bancnota cea mare.Acum eram in situaţia gospodinei miliardare.Ce să facem cu aceşti bani?Trebuie să remarc că era vorba de o suma mare ,echivalentul unui salariu minim pe o lună. Distracţiile noastre nu erau prea multe.Printre ele era şi plimbarea cu tramvaiul fără bani.Tramvaiele din Chişinău aveau nişte tampoane mari numite ,,bufere,,.Pe aceste tampoane mergeam noi.Această distracţie nu era lipsită de pericol.Odată ,la o intersecţie, m-a văzut un sergent de stradă şi mi-a aplicat o palmă pe obraz pe care nu o voi uita toată viaţa.Am văzut stele verzi şi am rupt-o la fugă fără să mă mai opresc pînă acasă.Cîteva luni nu am mai trecut ,de frică,prin acea intersectie.De atunci de cîte ori aud acuzaţiile rusofonilor din Basarabia că ,,românii băteau,, îmi aduc aminte de acea palmă.Ca să mă răzbun pe acest stâlp al legii cîntam : -Iar tu sergent de stradă -Cu fluera la gât -Mai flueră şi-n măta .Să-ţi treacă de urât. Bine înţeles că distanţa faţă de el trebuia să fie atît de mare ca el să nu audă şi în caz că auzea să pot fugi fără pericol. Prima acţiune a fost să ne luăm revanşa pe tramvaie.Ne-am instalat pe scaune, am luat bilete şi am mers pîna la capătul liniei după care ne-am reintors pină la celălalt capăt.După ce am făcut vreo zece ture dus şi întors, ne-am săturat de mers cu tramvaiul şi am constatat cu mirare că abia cheltuisem câţiva lei. Apoi ne-am hotărît să mergem la cinematograf.La un cinematograf rula filmul ,,Bestiile roşii,, film despre bolşevici şi pe care-l văzusem iar la altul ,,Cei trei muschetari,,. Să nu vă inchipuiţi că era o ecranizare a celebrului roman al lui Alexandru Dumas.Era un film produs de studiourile UFA .Acţiunea se petrecea undeva in deşertul Arabiei.Era o comedie cu trei germani care nu-mi mai amintesc ce făceau pe acolo.O scena o voi ţine minte .La un moment dat cei trei au fost atacaţi de arabi.Cei trei nemţi erau şi ei îmbrăcaţi în haine orientale avînd în cap nişte turbane imense.Atacanţii aveau săbii iar eroii noştri erau dezarmaţi.Ca să se apere cei trei au desfăcut turbanele în care erau niste cîrnaţi .Cu aceşti cîrnaţi s-au apărat de săbiile duşmanilor şi pîna la urma i-au pus pe fugă. După ce am ieşit de la film am constatat că nu cheltuisem decît foarte puţin. Atunci mi-a venit o idee grozavă .Să ne batem si noi cu cîrnaţi. Deoarece eram numai doi iar in film erau trei ,am mers la un coleg pe care l-am convins să se joace cu noi. Am luat de acasa nişte prosoape. Apoi am cumpărat 3-4 kg. de mezel şi ne-am confecţionat trei turbane din prosoape umplute cu acest mezel. Am început o bătaie ca în filme fiecare avînd drept armă cîte un baton de mezel.După incheierea luptei ne-am aşezat pe bordura trotuarului şi am mîncat armele cu care ne bătuserăm.Aceasta a fost cea mai frumoasă parte a jocului deoarece pe atunci foarte rar aveam parte de asemenea bunătăţi. Constatînd că au rămas puţini bani ,i-am schimbat în monede cu care am jucat la un automat.Acest automat avea o macara comandată de afară ,după ce introduceai moneda.Această macara putea să apuce un premiu pe care-l scotea afară.Cel mai mare premiu era un ceas deşteptător dar care probabil era legat deoarece chiar dacă macaraua il prindea nu reuşea să-l ridice.Am cheltuit restul banilor la acest automat şi ne-am ales cu cîteva bomboane. A fost o zi plină şi foarte frumoasă. Câţi dintre dumneavoastră aţi fost măcar odată în viaţă muşchetar?

PRINŢESA

 Întotdeauna am fost fascinat de prinţese.Probabil aceasta se datora poveştilor din copilărie în care totdeauna prinţesele erau frumoase şi bune.De asemenea această imagine s-a întărit când am văzut filmul Pinochio ,în care prinţesa cea bună l-a salvat de cîteva ori pe bietul băiat din ghiarele răului. Acest film l-am văzut de multe ori şi-l consideram în copilărie cel mai bun film făcut vreodată.Şi deodată mi s-a oferit prilejul de a vedea o prinţesă adevărată . În anul 1952 lucram la Electro-Montaj şantierul Constanţa .Am participat la executarea liniei electrice de 35 Kilovolţi Constanţa-Mangalia şi la multe altele.Executam foarte multe lucrări pentru canalul Dunăre-Marea Neagră. Pentru liniile de 6 KV nu aveam proiecte.Inginerul şef îmi arăta de unde şi pînă unde să se intindă linia ,şi apoi eu o trasam cu ajutorul unor jaloane si a unei rulete de 50 de metri. Într-o zi mă pomenesc cu inginerul şef la biroul lotului unde lucram. O Skodiţă de tip militar care avea pe portieră sigla Electro-montajului adica un EM stăpuns de o săgeată in zig-zag aştepta afară. -Vii cu mine ca să-ţi arăt unde să trasezi şi să execuţi o mustaţă de 35 KV.Am plecat cu această Scodiţă de la Medgidia unde aveam lotul împreună cu inginerul şef.În termenii utilizaţi în acele timpuri o “mustaţă” însemna o derivaţie scurtă de cîţiva stîlpi pentru alimentarea unui post de transformare. Fără să-l mai întreb alte amănunte m-am suit in Skodiţă şi am plecat cu el. La ieşirea din Medgidia dealungul şoselei lateral tronau o mulţime de lozinci dintre care se detaşa una întinsă pe cc.200 de metri şi înaltă de cîţiva metri cu următorul conţinut: FIECARE LOPATĂ DE PĂMÎNT EXCAVAT O LOVITURĂ ÎN CAPUL LUI TITO. După ce am trecut de comuna Mircea-Vodă am intrat în cordon.Aceasta însemna că pe o distanţă de cc.10 Km.treceam printre deţinuţi.La intrarea şoselei în cordon era o barieră unde eram legitimaţi ,după care puteam să pătrundem în acest lagăr.Nu aveam voie să oprim nici să luăm legătura cu cei care lucrau acolo.Erau zeci de mii şi efectuau diferite munci.De jur imprejurul cordonului erau militari de la securitate înarmaţi cu puşti mitraliere şi peste tot erau panouri pe care scria: NU VĂ APROPIAŢI DE CORDON, TRAGEM FĂRĂ SOMAŢIE. După ce am ieşit din cordon ,am mai mers cîţiva kilometri şi inginerul şef a spus şoferului să oprească. Am coborît şi am luat-o pe jos. -Uite, aici avem un post de transformare de 35/0,4 şi dincolo este linia de 35 de Kv.Trebuie să faci legătura de la linie la post. Lucrarea este urgentă aşa că aştept ca să o realizaţi în cîteva zile. Ne-am intors la lotul nostru după care inginerul şef a plecat lăsîndu-mă la birou. Postul de transformare era în interiorul lagărului de la Km.8 canal unde era o colonie de femei. Aceste deţinute aveau drept ocupaţie cultivarea roşiilor şi a gogoşarilor.Fiindcă aveam o oarecare vechime prin aceste meleaguri auzisem o puzderie de zvonuri despre acest lagăr. Se spunea ca acolo erau deţinute toate prostituatele din Bucureşti de la Crucea de Piatră.De asemenea se spunea că acolo sînt deţinute fata lui Malaxa şi o prinţesă Ghica. In acest moment mi-am dat seama că mi se oferise şansa ca să văd o prinţesă în carne şi oase. Nu aveam decât să pătrund în acest lagăr si să o văd pe prinţesa Ghica.Mi-o imaginam pe prinţesă frumoasă şi bună care deşi deţinută ,avea o atitudine mândră şi inspira demnitate până şi paznicilor ei. Pentru executarea unei lucrări în asemenea lagăr aveam nevoie de o aprobare din partea securităţii.Am făcut un tabel cu toţi cei care urmau să lucreze în lagăr, tabel pe care l-am trimis la serviciul cadre pentru a obţine aprobarea necesară. De obicei nu mă treceam pe mine pe aceste tabele ,dar de această dată am vrut neapărat să văd prinţesa şi pe cele de la Crucea de Piatră. În consecinţă m-am trecut primul pe acest tabel. După obţinerea aprobării ,am plecat cu un camion ZIS împreună cu cîţiva muncitori cu jaloane şi ruleta de 50 de metri la Km.8 canal pentru a trasa legătura respectivă. De la linia de 35 Kv Constanţa-Cernavodă urma să alimentez postul de transformare din interiorul lagărului.Am ales stâlpul de la care urma să mă racordez şi am constatat că era nevoie de 2 stâlpi de capăt ( de întindere în vocabularul de specialitate) ,un stâlp de colţ şi 4 stâlpi simpli.Urma numai să-i trasez şi să marchez locul fiecăruia. Am mers cu camionul in faţa porţii după care am coborit şi am bătut la o uşă solidă din fier.Un vizor rotund se deschise şi apăru un ochi mărit de lentila instalată acolo. -Cine-i acolo ? se auzi un glas femeiesc . -Sântem tehnicienii care vom face legătura la postul de transformare,am răspuns eu. -Aşteptaţi să anunţ superiorii spuse scurt interlocutoarea nevăzută. După o aşteptare de circa un sfert de oră uşa se deschise şi apărură două miliţience.Una era marea şefă ,cu grad ofiţeresc si cealaltă portăriţa cu grad de sergent. -Ce doriţi ? Întrebă şefa cea mare. -Trebuie să intrăm înăuntru şi să trasăm locul unde vom pune stîlpii pentru punerea sub tensiune a postului.Avem aprobare am continuat eu întinzîndu-i tabelul aprobat împreună cu buletinele de identitate. -Aşteptaţi ,trebuie să obţin confirmarea.Şi uşa ne fu trîntită în nas. După alte vreo 10 minute reveni şefa şi ne comunică faptul ca in această zi nu e posibilă intrarea noastră in lagăr.Aveţi aprobarea să veniţi mâine la orele 10 dimineaţa.După care uşa ne fu din nou trîntită în nas. A doua zi am sosit la poarta lagărului ceva mai devreme.Exact la ora zece apăru şefa.Prezentaţi tabelul şi buletinele spuse ea.După un control amănunţit am primit aprobarea să intrăm înăuntru.O miliţiancă urma să ne însoţească.Nu aveam voie să ne abatem de la traseul indicat de insoţitoare. Rînduri,rînduri de roşii erau plantate acolo.De două ori pe zi erau udate manual.Deoarece oricît de mult ar fi lucrat deţinutele nu reuşeau să le ude ,au fost aduse niste pompe acţionate electric,de unde necesitatea alimentării cu electricitate. Insoţitoarea ne conduse la postul de transformare care fusese executat tot de şantierul nostru.Mă uitam imprejur în speranţa că voi vedea deţinutele.Deşi am lungit cît am putut de mult trasarea stîlpilor ,nu am reuşit să văd picior de deţinută.După terminarea lucrării de trasare ne-am intors la sediu. Mi-am făcut planul să merg şi la lucrările de săpare a gropilor ,ridicatul stîlpilor,montarea izolatorilor si a conductorilor.Aceste lucrări ar fi durat cc.o săptămînă timp în care aşi fi reuşit să văd prinţesa.Mi-am adus aminte de postul de transformare făcut de oamenii noştri.Am dat un telefon la sediul central şi am întrebat cine a făcut postul.Am aflat că fusese executat de un coleg de clasă la Timişoara pe nume Ali Ismail şi cu care eram bun prieten. Acum lucra la staţia de transformare de la Fabrica de ciment Medgidia.Seara m-am dus la el şi am stat la taclale. -Ai lucrat în lagărul de la Km.8 şi cunoşti cum merg treburile pe acolo.Tare aşi vrea să vad şi eu deţinutele şi în special pe prinţesa Ghica despre care am auzit că e acolo. -N-ai nici o şansă îmi explică el.Eu am lucrat acolo peste o lună şi nu am văzut pe nimeni.Cînd noi lucrăm într-o parte ,deţinutele sînt duse in celălat capăt.Cum lagărul se intinde pe mai mulţi Km. nu ai nici o şansă nici măcar să le zăreşti de la distanţă. M-am lămurit că nu e posibilă o întîlnire cu prinţesa aşa că nu m-am mai dus pe acolo.Am fost foarte dezamăgit. Au trecut mulţi ani de atunci dar tot nu am văzut nici o prinţesă în carne şi oase.Aşa că m-am mulţumit cu prinţesele văzute la televizor mult mai tîrziu.

VOCEA AMERICII

La 16 ani am construit primul meu aparat de radio cu 4 lămpi. Cum am ajuns la o asemenea performanţă se explică -pe lîngă pasiune – prin o mare doză de noroc. În aceeaş curte cu noi stătea un preot care avea un băiat de aceeaş vîrstă cu mine. Într-o seară părintele a venit cam pe trei cărări şi a deschis aparatul de radio ca să asculte muzică populară.Supărat foc că nu a găsit ce căuta a luat aparatul şi l-a aruncat în curte .Pînă atunci eu construisem doar cîteva aparate de radio cu galenă la care prindeam numai radio Belgrad în căşti şi ma chinuiam să realizey Împreună cu fiul preotului am recuperat din curte ce mai rămăsese din el.Acest aparat fusese construit de un student care mai târziu a ajuns profesor universitar.Ne-am dus la el şi am obţinut schema după care l-am refăcut beneficiind şi de sfaturile lui. Impresionat de această realizare tatăl meu m-a finanţat ca să cumpăr din tandler-piatz un aparat ars.După un timp am reuşit să realizez şi eu un aparat ca al părintelui.Pe timpul acela toţi românii aşteptau cu nerăbdare să vină americanii.Cel mai ascultat post de radio străin era Vocea Americii care emitea de la Tanger şi de la Salonic şi care cu toate bruiajele se auzea destul de bine.Unul din cei mai fervenţi ascultători ai acestui post era tatăl meu. Printre prietenii care se ocupau de radio-amatorism era şi un coleg F. G. alintat ,,Ghiuri”.Fiecare ne încropisem ,,laboratoare”.Al meu era amenajat într-o baracă din curte iar al lui intr-o cămară.Cel mai interesant lucru din ,,laboratorul” lui G. era o cutie de carton plină cu un tutun fin din care ne preparam nişte ,,papiroase “cu hîrtie de ziar. Laborator este mult spus deoarece erau echipate cu cîte o priză,un ciocan de lipit şi o antenă. Într-o zi ne-am hotărât să-i facem o farsă tatălui meu. În acest scop în ,,laboratorul” meu am instalat un microfon care era cuplat la aparatul de radio.Ghiuri a venit cu vioara şi s-a instalat în faţa microfonului. Eu am pornit aparatul şi după ce am verificat buna funcţionare l-am chemat pe tatăl meu: -Tăticu ! Haide repede că e un comunicat special la Vocea Americii! -Vin imediat .Eu i-am făcut un semn cu mâna lui G. care aştepta în faţa laboratorului.Trebuie să spun că Ghiuri stăpânea perfect limba Germană şi ştia să imite la perfecţie discursurile lui Hitler.Şi emisiunea începu.Pentru început G.executa la vioară în faţa microfonului imnul american după care se deslănţui: -Dragi ascultători.Pînă acum se credea că Adolf Hitler a murit.Dar acum sîntem în măsură să vă comunicăm că Hitler nu e mort.Hitler trăieşte!!Din reşedinţa lui din Argentina Hitler a declarat: -Sîntem în posesia celor mai teribile arme şi în curînd vom reveni şi vom ocupa toată Europa.Să tremure evreii,trădătorii şi toţi aceea care au sfidat poporul german .Vom trece prin foc….. Pentru a fi mai convingător G. cu o voce guturală rostea aceste ameninţări în limba Germană imitîndu-l pe Hitler. Tatăl meu stătea ca hipnotizat în faţa aparatului în timp ce eu mă distram copios.Ghiuri îi dădea înainte încât pînă şi eu care ştiam despre ce e vorba am rămas cu gura căscată. Deodată se făcu linişte şi vocea lui Hitler se auzi: -Sărut mâna doamna Musceleanu. -Ce faci aici? -Nimic doamna Musceleanu îl astept pe T. Ce se întîmplase.Mama mea avea ceva treabă prin curte şi la un moment dat auzi o voce în magazie şi a venit să vadă despre ce e vorba ,dînd de G. Cel mai afectat a fost tatăl meu. -Nu se poate ,probabil s-a rupt firul spuse el ,supărat că a fost întreruptă o aşa emisiune interesantă. Mult timp tatăl meu nu a vrut să creadă că a fost o păcăleală.

Darea de seamă.

Dintre toate funcţiile pe care le poate indeplini un cadru tehnic într-o intreprindere ,de departe cea mai ingrată este aceea de şef de secţie.Acest lucru este valabil atît în societatea socialistă multilateral dezvoltată cît şi în capitalismul muribund. De aceasta m-am lămurit citind celebra carte ,,Roţile”,unde bietul şef de secţie a făcut infarct de miocard datorită formidabilul stres la care era supus. Am mîncat şi eu această pîine cîţiva ani şi pot afirma cu mîna pe înimă că dacă mai dura terminam şi eu la fel. Lucram cîte 12-14 ore pe zi iar la sfîrşitul lunii stăteam în fabrică 2-3 zile şi nopţi fără întrerupere pentru realizarea planului.Piesele turnate nu veneau la timp şi dacă veneau, multe cădeau rebut cu defecte ascunse după ce erau gata prelucrate.Maşinile unelte se stricau şi intrerupeau un intreg lanţ de producţie.Muncitorii se îmbolnăveau şi lipsea cînd era cea mai mare nevoie de ei. Interveneau şi evenimente neprevăzute.De exemplu cît am fost şef de secţie am avut parte de două incendii la vopsitorie.Planul se mărea lună de lună dar mijloacele rămîneau aceleaşi. Intr-o zi pe cînd nu-mi vedeam capul de treabă ,primesc un telefon de la secretarul de partid: -Tovarăse ,mâine la orele 16 avem sedinţă de dare de seamă pe secţie. -Am înţeles.Ocupat pînă peste cap cu problemele secţiei nu am dat atenţie acestui fapt.Aveam permanent fel de fel de şedinţe aşa că una în plus nu-mi spunea nimic. A doua zi după masă mă intîlnesc cu inginerul şef. -Ştii că ai şedinţă de dare de seamă pe secţie? -Da. -Ai făcut darea de seamă?Am îngheţat.Habar n-aveam că eu trebuie să fac darea de seamă. -Mda am mormăit eu.Eram în primul an în această funcţie şi nu-mi spusese nimeni despre aşa ceva.Am lăsat totul baltă şi m-am dus la birou.Pîna la adunare mai era o oră şi jumătate.Am luat o foaie de hîrtie şi am incercat să concep aceasta blestemată dare de seamă.În decurs de o oră nu am reuşit dcît să scriu de cîteva ori titlul şi să rup cîteva foi de hîrtie.Era clar că nu voi fi în stare de nimic.M-am uitat la ceas.Mai aveam mai puţin de jumătate de oră.Dar ca totdeauna cînd cineva este pus în situaţii limită găseşte soluţii salvatoare. M-am liniştit şi după cîteva clipe de linişte mi-a venit o idee.Precedesorul meu la secţie era un birocrat meticulos.Nu prea trecea prin secţie dar avea o puzderie de mape şi dosare cu titluri frumos colorate cu carioca.M-am repezit în vrafurile de hîrţoage şi am început o căutare disperată.Cînd mai erau vreo 10 minute am făcut marea descoperire.Un dosar avea scris pe copertă cu carioca rosie: DĂRI DE SEAMĂ ANUALE ale Sectorului 2 de Prelucrări Mecanice. L-am deschis înfrigurat şi am extras ultima dare de seamă.Ceasul arăta că mai am 5 minute.Hotărîrea era luată.Voi citi aceeaşi dare de seamă.Cu un creion albastru am tăiat peste tot anul 1970 şi l-am înlocuit cu 1971. La sedinţă am ajuns în ultima clipă.Am fost invitat la prezidiu şi după o scurtă prezetare a politicii partidului secretarul spuse: -Are cuvîntul şeful de secţie care va prezenta darea de seamă.Îl invităm să ne prezinre referatul. M-am urcat pe o mică tribună şi cu emoţie am început să citesc darea de seamă.Noroc că era scrisă la maşină.După o introducere politică incepeau lucruri concrete: -Nu am avut suficient bumbac pentru curaţat maşinile,planul secţiei l-am primit cu intîrziere ,nu am primit piesele turnate.Erau şi exemple de strungari fruntaşi etc.Mă uitam speriat în sală dacă nu cumva cineva va observa ceva.Dar cei din sală obosiţi după o zi de muncă ,după cîteva minute de atenţie au inceput să picotească şi nimeni nu mă mai urmărea.Am terminat de vorbit şi cu un sentiment de mare uşurare am coborît de la tribună fericit că am scăpat de această belea. -Cine se inscrie la cuvînt? Şedinţa îşi urmă cursul şi după terminarea ei am plecat spre casă oprindu-mă la ,,Pui de Lup” unde am băut pe nerăsuflate 100 gr. de coniac pentru a mă linişti. Dar timpul trece pe nesimţite şi a mai trecut un an. ––––––––––––––––––––––––––––––––– -Mâine avem dare de seamă îmî comunică telefonic secretarul de partid -Am înţeles.De dat aceasta eram hotărît să fac un referat serios după modelul pe care-l aveam.Dar tocmai atunci a căzut la controlul de calitate o vană mare care punea în pericol planul secţiei şi automat salariile.Am stat în atelierul de mantaj aproape toată noaptea ca împreună cu cîţiva maiştri şi muncitori să remediem.Din oră în oră primeam telefoane de la director si de la alţi şefi.In aceste condiţii era clar că nu voi mai avea timp pentru darea de seamă. Înaintea adunării de dare de seama am luat vechiul referat şi de data aceasta am luat un creion roşu şi am tăiat peste tot anul 1971 şi l-am înlocuit cu 1972.De data aceasta nu am mai avut aşa emoţii şi totul a decurs normal. După încă un an nu mi-am mai pus nici un fel de problemă.Singura contribuţie a fost că am folosit un creion verde pe care l-am luat din trusa de desen a băiatului ,special în acest scop. Singura care a observat ceva suspect a fost planificatoare mea de secţie care m-a întrebat cam nedumerită: -Aţi pomenit de G.P vărul meu.Acesta e plecat de doi ani din fabrică. Norocul meu a fost că am plecat la proiectare ,altfel nu-mi mai ajungeau culorile pentru modificarea anilor.

Torontal

În toamna anului 1943 am devenit elev la Liceul de băieţi B.P.Haşdeu din Chişinău.Pentru aceasta am dat un examen de admitere în primăvara anului ,examen pe care nu l-am trecut.În toamnă s-a mai dat un examen pe care l-am luat după ce m-am pregătit toată vara. Liceul era considerat printre cele mai bune din ţară şi un absolvent al acestui liceu se bucura de mai multe drepturi de cît se bucură azi un absolvent de facultate. Cursurile durau 8 ani .După primii 4 ani se dădea un examen numit ,,micul bacalaureat,, după care te puteai retrage şi pe baza diplomei primite puteai obţine un post de funţionar în administraţie.Mulţi făceau acest lucru. Pentru mine a început o nouă viaţă, deosebit de dură.Toţi profesorii erau extrem de exigenţi şi avalanşa de teme şi lecţii de învăţat mă copleşau. Cele mai multe probleme mi le-a pus limba franceză.Un profesor numit Malenda, renumit pentru exigenţa sa, m-a pus la primele lecţii să citesc un text din manual. Eu am citit ,,la table noire,, ca în romîneşte şi cu această ocazie am luat primul patru. La teză am luat tot patru şi m-am pomenit corigent pe trimestrul unu. Trebuie să amintesc că pe atunci un absolvent de liceu vorbea perfect l.franceză care era considerată materie de bază în toţi cei opt ani de studiu. Părinţii s-au alarmat şi mi-au luat drept ,,preparator,, un elev de la acelaş liceu care era în clasa cincea. Acesta a început să mă asculte şi să mă corecteze la fiecare lecţie. Dar între timp situaţia în oraş a început să se schimbe.Oraşul s-a umplut cu trupe romîne şi germane retrase de pe front.Au apărut stîlpi cu indicatoare pe care scria ,,ADAPOST,, Pe mine personal nu mă afectau aceste evenimente. Bunica îmi cumpărase de la talcioc o pereche de patine care azi s-ar spune că au fost cumpărate nu de la ,,second-hand,, ci de la ,,three-hand,,(dacă există aşa ceva) Una din patine era de damă cu ciocul incovoiat şi cealaltaă era de concurs cu vîrful ascuţit.Le prindeam de picior cu nişte sfori răsucite cu nişte beţişoare in mod ingenios. Toată iarna m-am plimbat cu aceste patine.A fost o iarnă geroasă şi toate străzile erau acoperite cu zăpadă bătută pe care puteam patina. În această atmosferă de efort permanent pentru a învăţa lecţiile şi în special l. franceză se întîmplă ceva care pentru noi copii echivala cu o minune căzută din cer. Intr-o zi nu s-a mai ţinut nici o lecţie .Dirigintele ne-a spus să venim a doua zi la şcoală cu carnetele de elevi şi ne-a dat liber. A doua zi am primit toţi carnetele care erau completate numai cu note maxime ( zece) şi la sfîrşt scria că am trecut în clasa doua promovînd toate examenele. Dirigintele ne-a sărutat pe toţi în semn de rămas bun şi ne-a spus să venim la o mare serbare dată de liceul nostru dumineca viitoare. Duminecă cu uniforma călcată de bunică şi proaspăt tuns am mers la serbare.Deşi au trecut atîţia ani nu pot să uit ce emoţionantă a fost acea serbare. Elevii din clasele superioare au recitat poiezii patriotice,apoi un cor a interpretat diferite melodii dintre care îmi amintesc una: -La Crimeea peste mare, -Măi dorule ! -Îţi trimit o sărutare…. ………………………. Dar cea mai mare impresie a făcut-o ultima scenă.A apărut un grup de fete din cursul superior de la liceul de fete,,Regina Maria,, îmbrăcate în costume naţionale. Toate aveau cîte o eşarfă prinsă în diagonală pe care erau scrise provinciile istorice.În centru cea mai impunătoare avea scris pe eşarfă ,,RAMÂNIA,,iar celelalte Muntenia ,Oltenia,Bant,Crişana etc. Cea care reprezenta Basarabia s-a aruncat plîngînd în hohote în braţele României spunînd: -Mamă,mamă dar pe mine cui mă laşi ? In acel moment aproape toată sala a dat în lacrimi.Toată lumea a înţeles despre ce e vorba. Cu această manifestaţie a dispărut pentru totdeauna un focar de cultură românească din Basarabia. Marele liceu care a fost L.B.P.Haşdeu a încetat definitiv să mai existe. Peste cîteva zile s-a întors mama din Transnistria. Deasemenea tatăl meu a primit o permisie pentru a ajuta la refugierea familiei.Tot atunci a murit şi bunica mea .Avea 68 de ani şi a suferit enorm în viaţa ei.A fost înmormîntată în cimitirul din Chişinău într-o perioadă de haos ce cuprinsese oraşul. A început exodul basarabenilor care fugeau din calea tiraniei bolşevice.Trebuie să amintesc că în scurta perioadă intre 1940-1941 cît au stăpînit Basarabia ei au reuşit să înspăimînte populaţia prin teroarea de care au dat dovadă. Familii întregi erau ridicate noaptea de catre INKVD (precursorul KGB-ului) şi trimise în ţinuturile morţii din Siberia de unde nu se mai întorcea nimeni. Pentru învăţători ministerul a stabilit judeţele în care se vor refugia.Părinţii mei au primit o repartiţie pentru stabilirea în judeţul Timiş-Torontal.Pe mine m-a impresionat sonoritatea numelui,,Torontal,,.În discuţiile pe care le aveam cu colegii mă lăudam: -Ştiţi unde mergem noi? În Torontal ! Apoi a început calvarul împachetării. Familia mea deşi nu era bogată deţinea totuşi nişte bunuri agonisite într-o viaţă.Aveam 2 ha. de vie,un loc de casă mare şi frumos în care erau 4 stupi de albine,mobilă,pian etc.Toate acestea au fost abandonate.Nu ştiu de unde ,tatăl meu a făcut rost de un butoi de nuiele,în care au fost înghesuite plapome,perne şi altele.Singurul lucru de oarecare valoare pe care l-am luat cu noi a fost o pendulă moştenită de la bunica. Tatăl meu a venit cu programarea trenului cu care urma să plecăm.Pentru a ne face o idee de ceeace ne aştepta am plecat pînă la gară ca să vedem ora exactă a plecării trenului. În gară era o îmbulzelă nemaivăzută. Familiile stăteau înghesuite păzind lucrurile împachetate în cele mai diverse şi fanteziste lăzi, plase,sacoşe,boccele .Mulţi se rătăciseră şi se căutau ţipînd numele celor pierduţi.Copii întrebau părinţii unde merg..Oamenii alergau de colo-colo întrebînd pe ceferiştii ameţiţi : -Unde este trenul nostru şi cînd plecăm ? Cel mai mult m-a impresionat mulţimea pianelor abandonate.Zeci de piane stăteau fără stăpîn peste tot încurcînd circulaţia.Gara era plină de trenuri şi în ele se buluceau familii întregi –toţi încercînd să urce în tren cît mai multe din avutul lor. Văzînd toate acestea tatăl meu a renunţat la intenţia de a lua cu noi pianul. ………………………………………………………………………………………………………….. Ne-am întors acasă şi a început împachetatul .Ce să luăm cu noi ? Mama a început cu vesela.Cuţite ,linguri ,linguriţe ,furculiţe ,oale ,ceaune ,polonice, tăvi,ceainice,ibrice etc.Apoi a continuat cu aşternuturile.Plapome ,feţe de plapome, perne ,feţe de pernă etc. A venit apoi rîndul hainelor.Paltoane ,costume,plovere ,cămăşi etc.Eu nu voiam nici în ruptul capului să renunţ la valoroasele mele patine. În curând ne-am dat seama că nu vom putea lua cu noi decât foarte puţine lucruri.În ceeace priveşte mobila nici nu putea fi vorba să fie luată cu noi. Cel mai rău i-a părut mamei abandonarea a 2 fotolii cumpărate în 1940 pe care a dat mulţi bani câştigaţi din greu din salarii. A încercat timid să-i propună tatălui să le luăm dar acesta care văzuse ce era la gară i-a explicat că e imposibil. Eu profitând de neatenţia părinţilor am ascuns patinele în butoiul de nuiele printre perne şi cerşafuri.Din păcate am fost observat de sora mea care m-a pârât şi drept urmare patinele au fost luate de acolo şi aruncate in curte însoţite de mustrările de rigoare. După terminarea împachetării s-a constatat că ar fi nevoie de două căruţe pentru a le transporta. După cele văzute la gară era clar că nu vom putea lua nici un sfert din câte am împachetat. Începu despachetarea şi o nouă selecţie. Mama spunea că nu se putea lipsi de aceste obiecte. Pînă la urmă a ieşit un talmeş-balmeş încât nu ştia nimeni ce mai conţin pachetele, Eu profitând de împrejurări am încercat din nou să introduc patinele pe undeva.Tentativa s-a sfîrşit cu mare tămbălău .Au fost aruncate din nou în curte şi eu am fost ameninţat că voi lua bătaie dacă voi mai insista. Cu lacrimi în ochi am renunţat până la urmă să mai sper că-mi voi salva minunatele mele patine. A doua zi am angajat o căruţă care să transporte la gară tot calabalâcul.Din păcate căruţaşul având foarte multe comenzi n-a mai venit. Până la urmă a trebuit să ducem la gară toate bagajele cu tramvaiul.Eu am rămas acasă ca să păzesc pachetele rămase după ce tatăl,mama şi sora au plecat cu primul transport.Apoi sora a rămas la gară iar părinţii s-au întors. Am plecat şi eu cu ei cu ultimul transport. Eu duceam nişte boccele iar părinţii se chinuiau cu botoiul de nuiele plin cu plapome şi cerşafuri. O vecină bătrînă a promis să aibe grijă de lucrurile rămase pînă la o eventuală întoarcere. Nu ne-am mai întors niciodată acolo! La gară ne-am instalat pe peron cu tot calabalâcul ,aranjat sub forma unei piramide .Eu cu sora am rămas să păzim lucrurile iar tata cu mama s-au dus la şeful gării pentru lămuriri în privinţa trenului. Dar in acea zi nu a fost nici un tren pentru noi aşa că am dormit în gară.Lucrurile au rămas pe peron păzite pe rînd de unul din părinţi în timp ce eu şi sora mea dormeam înghesuiţi in sala de aşteptare supraaglomerată. A doua zi la prânz a venit şi trenul nostru .O locomotivă cu abur trăgea după ea nişte vagoane de tren personal destul de hârbuite.Unele aveau urme de gloanţe de mitralieră ,dovadă că participaseră pe front şi suferiseră atacuri aeriene. Începu o adevărată luptă pentru ocuparea locurilor.Noi am ocupat un compartiment împreună cu o altă familie. Bagajele au fost aaşezate peste tot.Deşi nu a mai rămas loc nici ca să pui un ac,multe lucruri au fost abandonate pe peron şi pierdute pentru totdeauna. Spre seară trenul se puse în miscare .Viile nesfârşite ale Basarabiei ,livezile cu pomi fructiferi şi codrii seculari rămaseră încetul cu încetul în urmă.Trenul ajunse la Ungheni unde din nu ştiu care motive s-a oprit.Abia a doua zi dimineaţa am trecut Prutul şi am ajuns la Iaşi.Peronul era plin cu doamne de la Crucea Roşie care ne primiră oferind fiecărui refugiat un pachet cu mâncare şi un ceai fierbinte.Fiind informaţi că trenul va staţiona cîteva ore am plecat cu tatăl meu în oraş.Am fost uimit să văd o strada întreagă cu magazine evreeşti. În Chişinău nu mai exista în acea vreme nici un evreu.O parte din ei au fugit cu Ruşii iar alţii au fost trimişi în Transnistria.Chiar la începutul războiului am aflat că mii de evrei au fost masacraţi intr-o comună Ghidighici. Am făcut cîteva cumpărături după care ne-am întors la gară. Pentru mine această călătorie reprezenta cea mai plăcută aventură.Scăpasem de toceala limbii franceze şi de munca de câine pentru a fi la curent cu lecţiile de la liceu.Tot atunci am avut parte de una din cele mai plăcute întâmplări din viaţa mea. Se pare că omul nu are nevoie de averi ca să fie fericit .Citez după Karel Capek ,,Dacă e cineva în case care cîntă aceasta e mai degrabă bona , în timp ce freacă parchetul ,decît stăpîna casei,, Am văzut la televizor vase ultraluxoase în care miliardari plictisiţi fac excursii de plăcere în jurul lumii.Saloane luxoase ,piscine,parade ale modei cu cele mai celebre manechine încearcă să le alunge plictiseala.Pot să spun cu toată convingerea că plăcerea miliardarilor în toate aceste excursii nu fac nici două parale faţă de fericirea de care am avut parte atunci pe traseul Iaşi-Tecuci. În timpul staţionării în Iaşi eu am luat legătura cu mecanicul rugându-l să mă ia cu el în locomotivă până la staţia următoare.Cu toate rugăminţile mele el a refuzat. Atunci m-am hotărât să-l mituiesc.Aveam la mine un pistol jucărie cu capse.I-am spus mecanicului că-i dau acest pistol dacă mă ia pînă la următoarea staţie.Probabil că avea copii aşa că a luat pistolul şi mi-a permis să mă urc pe locomotivă.Eram în al noulea cer.Cînd a pornit trenul eram fericit.Mirosul de cărbune ars,zgâlţâitul tenderului şi fochistul care arunca cu lopata cărbuni în cazanul locomotivei mă fascinau.L-am rugat pe mecanic să-mi dea voie să arunc şi eu cărbuni cu lopata.Acesta, spre bucuria mea, a acceptat şi am introdus câteva lopeţi cu cărbuni în focar.Dar apogeul acestei ,,excursii,, a fost atunci când mecanicul mi-a permis să trag de o manetă care declanşa sirena.Când trăgeam de acea manetă locomotiva scotea un fluierat puternic.Apoi mecanicul m-a instalat la o fereastră a locomotvei şi mi-a încredinţat sarcina de a avertiza lumea să se ferească din calea trenului. Această sarcină am îndeplinit-o cu mare entuziasm ,fluierând cu sirena când trebuia şi când nu trebuia.Dar tot ce e frumos se termină repede.Ajunşi la Tecuci ,cu mare părere de rău a trebuit să părăsesc locomotiva. M-am rugat de mecanic să mă mai ia până la staţia următoare dar mi-a spus că m-ar lua cu plăcere ,dar acolo se schimbă echipa şi el pleacă la odihnă.Foarte dezamăgit m-am întors la vagonul nostru.Acolo mă aştepta o nouă surpriză.Deoarece nu le-am spus nimic ,părinţii au crezut că m-am pierdut.Au întrebat disperaţi pe toţi din vagon ,apoi tatăl meu a parcurs tot trenul prin înghesuiala aceea întrebînd pe toţi dacă nu au văzut un băiat.Mama era disperată.În timp ce eu eram în drum spre vagon ,tatăl se dusese la şeful gării ca să dea telefon la Iaşi ca să mă caute acolo.Când s-a întors şi m-a văzut în sinea lui s-au luptat două tendinţe: -Să-mi dea pe loc două palme ca să mă înveţe minte. -Să mă sărute de bucurie că m-a găsit. Pînă la urmă cele două tendinţe s-au anihilat reciproc şi eu am scăpat cu faţa curată. .Echipa de mecanici, a foat schimbată şi trenul se puse în mişcare în direcţia Buzău-Ploieşti-Bucureşti . După trecerea şocului primelor zile ,pasagerii începură să se aranjeze cumva.Toţi şi-au încropit locuri de dormit ,şi-au scos din bagaje tot felul de tacâmuri ,unii aveau ,,primusuri,, adică un fel de lămpi de gătit cu petrol pe care preparau ceaiuri.Aşa cum am mai spus în fiecare gară erau doamne îmbrăcate în alb care ne dădeau cîte un pachet cu mîncare şi un ceai fierbinte.În tren erau tot felul de categorii :învăţători,preoţi ,funcţionari ,negustori etc. Printre ei era şi un lăutar care avea o vioară. Cine a urmărit evoluţia muzicii populare, a constatat că permanent apar noi ,,şlagăre” care sînt pe buzele tuturor.După un timp ele decad şi apar altele .În timpul acela tocmai se lansase cîntecul popular: Oof,of ,of ,of S-aulică mor,mor,mor. Ia-mă-n braţe puişor. Şi nu mă lăsa să mor Ia-mă-n braţe şi-mi dă flori Şi sărută-mă cu dor. După cum am spus aveam cu noi în tren un lăutar.Acesta găsise o fetiţă foarte talentată cu o voce frumoasă care interpreta această melodie dar şi altele.Vagonul unde era lăutarul se transformase intr-un fel de sală de spectacol care era permanent aglomerată cu cei care doreau să mai uite de necazuri. Huruind şi pufnind trenul îşi continuă drumul îndepărtîndu-ne tot mai mult de ţinuturile natale.Spre seară am ajuns la Ploieşti.Dar în loc să ne ducă în gară ne-au tras pe o linie secundară departe de oraş.Aici am văzut un spectacol fascinant.Chiar în dreptul nostru erau legate cu cabluri sute de baloane care semănau cu nişte elefanţi zburători.Mai târziu am aflat că aceste baloane serveau la protejarea rafinăriilor împotriva atacurilor aeriene la joasă înalţime.Dar atunci nu ştiam acest lucru şi priveam cum se mişcau în bătaia vântului la cîteva sute de metri inălţime.În acel loc am rămas fără să aflăm până când .Circulau diferite zvonuri care de care mai înfricoşetoare.Până la urmă ne-am lămurit despre ce era vorba. Bucureştiul fusese bombardat de aviaţia americană şi Gara de Nord fusese răvăşită de bombe şi nu mai putea primi nici un tren. După două zile de staţionare, într-o noapte fără stele pe un întuneric de plumb ,,trenul fugarilor,, se puse în mişcare spre o destinaţie necunoscută . În bezna opacă felinarele de camuflaj ale locomotivei se desluşiau cu greu. Ferestrele vagoanelor erau la fel de întunecoase ca noaptea cu excepţia unui compartiment unde pâlpâia o lumînare si de unde se auzea cântând o fetiţă acompaniată de vioară: Ia-mă-n braţe puişor Şi nu mă lăsa să mor Ia-mă-n braţe şi-mi dă flori Şi sărută-mă cu dor.

 Cizmele

Vestea căzu ca un trăsnet ! Vin Ruşii.Tatăl meu îl înhămă pe Wiliam la căruţă şi îi spuse mamei să încarce cît poate şi ce poate ca să fugim peste Prut în România. Wiliam era un cal pur sînge englez de curse. După ce participase la nenumărate concursuri, îmbătrînise şi proprietarul îl puse în vînzare. Astfel ajunse, o gloabă nobilă, în proprietatea familiei mele. De obicei era înhămat la o şaretă, dar cu timpul tata achiziţionase şi o căruţă folosită la treburile gospodăreşti. Acum căruţa stătea în faţa casei aşteptînd să fie încărcată cu diverse lucruri absolut necesare. Dar mama nu a fost de acord. -Unde să plecăm? Ce facem cu toată gospodăria pentru care am muncit o viaţă întreagă ? Şi ce dacă vin Ruşii ? Ce n-au mai fost Ruşii ? -Dar acum sînt Bolşevicii încercă tata să o convingă. -Oricine ar fi, eu nu-mi las gospodăria vraişte şi nu plec nicăiri. Pînă la urmă tata renunţă la plecare şi Wiliam se reîntoarse în grajd.A doua zi apărură primele tancuri ruseşti. Glorioasa armată sovietică ocupă întreaga Basarabie fără nici o luptă. Eu împreună cu toţi copiii nu ne mai deslipeam de coloanele de tancuri care se stabiliseră pe un imaş unde deobicei păşteau vacile. Peste cîteva zile chiar la şcoala în care locuiam veni un camion ZIS 5 care avea în spate o ladă mare din lemn cu o fereastruică. Pe terenul de sport al şcolii bătură doi stîlpi între care au întins o pînză albă. Apoi camionul a fost aranjat în aşa fel încît din fereastruică să poată fi rulat un film. Cînd se lăsă întunericul terenul era plin cu spectatori majoritatea copii. A rulat un film despre Lenin la care nimeni nu a înţeles nimic deoarece era vorbit în limba rusă ,limbă pe care nu o cunoştea nimeni pe atunci.Ce m-a impresionat cel mai mult a fost faptul că imaginea se vedea pe ambele părţi ale ecranului. O parte de spectatori erau între maşină şi ecran iar alta de cealaltă parte. Mai reţin doar o scenă in care se băteau doi şi se rostogoleau pe pămînt. După o săptămînă armata se retrase şi în comună sosiră primii activişti bolşevici In comună se petrecură mari schimbări. Printre altele se stabili aici şi o “komsomolistă”. Era venită din Transnistria şi avea sarcina să îndrume tineretul în spirit comunist. În virstă de 20-21 de ani,era dolofană, îmbrăcată cu o fustă scurtă dintr-un fel de doc cenuşiu numit ”porosină” şi o rubaşcă din acelaş material pe care erau agăţate tot felul de decoraţii şi insigne. Purta cizme fără toc iar părul era tuns scurt baieţeşte. Fuma, scuipa pe jos ,injura şi se ducea singură la crâşma unde bea numai votcă. Avea un fel de a jigni interlocutorul în discuţii pe care le purta într-o moldovenească stilcită impănată cu cuvinte ruseşti, aşa zisa “limbă moldovenească”diferită de limba româna. Prima dată când a venit în comună era insoţită de o prietenă de aceiaşi teapă. Au intrat in crâşmă, au luat loc la o masă şi au intrebat: -Cârnaţi aveţi? -Da, răspunse băcanul(deoarece crâşma era şi băcănie) -Adu un kil şi jumătate. -Votca aveţi ? -Nu avem decât rachiu de monopol (încă nu se consuma votcă in Basarabia) -Adu o stecla de un kil. Komsomolistele începură să mănânce cârnaţii fără să-l mai tae. După ce terminară de mîncat se apucară de baut. Au aprins niste ,,papiroase,, si începură să fumeze dînd fumul pe nas şi scuipînd pe jos. Una din ele rămase în sat pe post de executoare a ordinelor date de partid. Primul lucru pe care l-a făcut a fost schimbarea primarului. Acesta a fost dat afară din primărie şi în locul lui a fost pus primar servitorul care mătura localul .Firma pe care scria ,,PRIMĂRIE,, afost schimbată cu alta pe care scria cu litere chirilice ,,SELISOVET,,. Apoi comsomolista s-a instalat definitiv în comună .,,Băcănia,, care apartinea unui localnic a fost confiscată şi in locul ei au infiinţat o ,,Cooperativă ,, care urma sa aprovizioneze comuna cu mărfuri necesare ,,truditorilor,, de la ţară. Această băcănie avea, pînă la venirea eliberatorilor, marfă cerută de ţăranime atunci. Sare, chibrituri, gaz pentru lampă, sticle de lampă, ulei, butoaie cu măsline, butoaie cu scrumbii marinate, fitil de lampă, covrigi etc.Pîna la deschiderea cooperativei aceste mărfuri strict necesare au dispărut. După circa o lună s-a anunţat cu mare tam-tam că se va deschide cooperativa şi că va fi o mare ,,ocere,,. Eu am fost impresionat de acest cuvînt. Nu-mi puteam imagina ce e o ,,ocere,,? Să fie o orchestră? sau poate o petrecere? Am întrebat alţi copii dar nu ştiau nici ei. În sfîrşit a venit marea zi a ocerei. Aceasta nu era decît o coada la prăvălii pentru a face cumpărături. Pînă atunci noţiunea de coadă la cumpărături nu exista. Băcanul nostru stătea in faţa prăvăliei şi îi întreba pe prezumtivii clienţi dacă vor să cumpere. La cei de încredere le dădea pe datorie. La Chişinău la prăvăliile evreeşti erai invitat să cumperi. Dar la cooperativă în acea zi s-a inaugurat prima coadă pe care am văzut-o. Au sosit mărfuri din ţara socialismului victorios. Nici urmă de gaz sau de sare. În schimb au adus o cantitate enormă de muştar special pentru băi de picioare. Un fel de tenişi dintr-un doc cenuşiu numit ,,porosină,,. Această porosină era folosită şi pentru pantofi care aveau talpa de cauciuc şi faţa din acest material. Nişte bomboane ambalate într-o hîrtie pe care desenat steagul roşu şi secera cu ciocanul. Cîteva pufoaice si nişte rubăşti de porosină. Cîţiva pîslari şi o pereche de cizme ptr. copii.Tatăl meu trecu şi el pe la ocere şi îi ceru vînzătorului să-i dea o cizmă ca să vadă dacă va fi bună pentru mine. A plătit preţul cu promisiunea că în caz că nu vor avea mărimea bună să ia banii înapoi. Aşa că mă văzui proprietarul unei cizme. Îmi venea perfect. Avea o culoaregalbenă şi eram mîndru de ea. Văzînd aceasta tata se duse la vînzător ca să ia şi perechea. Dar..surpriză. Cealaltă cizmă fusese luată de un ţăran. Întrebîndu-l de ce a dat-o deşi era plătită ,vînzătorul spuse că afost dispoziţia comsomolistei. -Domnule director eu o dau ,dar vorbiţi cu comsomolista ,spuse el . Acesta fusese elevul tatălui meu şi îl respecta dar îi era frică de noii stăpâni. Ajuns la activistă,aceasta îi spuse: -Tavarăşe uciteli cum hotărît selisovetul să dai ciobota napoi la prodaveţ. Supărat tata veni şi-mi spuse că trebuie să dea înapoi cizma. Eu am început să plîng şi de ciudă am ascuns-o în pivniţă, după un butoi cu vin, într-un ciubăr care era pus cu fundul în sus. Cînd au venit să ia cizma eu am fugit la nişte vecini şi părinţii n-au reuşit să o găsească. Comsomolista a plecat ameninţînd: -O sî pălim noi pi tăţi bughejii care au obidit norodul. Cînd am sosit acasă am fost luat la întrebări şi numai după ce am incasat cîteva palme de la tata le-am arătat unde am pus cizma. După aceea am plîns toată iarna. Tata a umblat tot Chişinăul să găsească o pereche asemănatoare dar fără nici un rezultat Discuţia cu comsomolista a avut urmări grele pentru familia mea. Am fost evacuaţi din locuinţa situată în şcoală şi a trebuit să ne mutăm. Tatăl meu a fost scos din funţia de director şi catalogat ,,intelectual burghez,,. Când s.au întocmit listele pentru deportări familia mea a avut cinstea de a fi prima pe acea listă. Numai începutul războiului din 22 Iunie 1941 ne-a salvat de trimiterea in lagărele morţii din Siberia de unde nu se mai întorcea nimeni. În ceeace priveste cizmele, ca să fiu sincer nici acum nu mi-a trecut supărarea după atîtea decenii.

Anul 1956

Cu o valiză în care aveam citeva schimburi, o bluză şi multe bunatăţi de mâncare pregătite de mama mea ,am plecat de la Bacău la Timişoara unde eram student în anul III al Facultăţii de Mecanică. Un pui fript ,plăcinte şi nişte prăjituri pe care trebuia să la împart cu colegii. Colegi care şi ei erau plini de tot felul de bunătăţi. Valiza o aveam de la tatăl meu care facuse întreg razboiul cu ea. Era foarte solidă şi avea incuietori bune. La timpul ei fusese elegantă ,dar acum era cam jumulită şi mai pastra o anumită demnitate, ca o actriţa frumoasa ajunsă la bătrineţe. Familia mea ajunsese la Bacău din întimplare. In anul 1951,când au avut loc marile deportări in Bărăgan, mama mea a primit şi ea domiciliu forţat într-o comună din creierul munţilor din Moldova. Dupa moartea tătucului Stalin a fost ,,reabilitată,, şi a fost reintegrată in Băcău. Pentru mine, Bacăul era un oraş necunoscut ,deoarece din 1951 pină în 1952 am lucrat la canalul Dunare-Marea Neagră şi apoi până in 1954 am fost militar, după care am fost student la Timişoara. Acum ,după terminarea vacanţei de vară ,mă reîntorceam la Timisoara pentru cuntinuarea studiilor. Un tren cu vagoane vechi şi hârbuite rămase după război ,tras de o locomotivă cu abur care întuneca peronul cu un fum de cărbune negru părăsi gara Bacău ,îndreptându-se spre capitală. In el m-am instalat pe o bancă tare de lemn ,urmând să ajung seara la Bucureşti. Dupa 7 ore de zgâlţâială am ajuns in Gara de Nord. Aici trebuia să-mi scot un tichet de accelerat spre Timişoara. La o singură casă de bilete asaltată de pasageri din toată ţara se dădeau aceste tichete. In jurul ei se formase un ciorchine imens de bărbaţi şi femei care se imbrânceau şi ţipau .M- am inghesuit şi eu la coadă. Valiza am lăsat-o în grija unei doamne care mi s-a părut,,serioasă”. Dar în învălmăşeala şi vacarmul din faţa ghiseului nu am reuşit să ajung la timp şi a trebuit să renunţ ,deoarece trenul tocmai pleca. Surpriza a fost când am căutat-o pe doamna ,,serioasă”: aceasta se evaporase, împreuna cu valiza mea şi cu intregul ei conţinut. Acum eram liber ca pasărea cerului, fără obligaţia de a căra după mine plictisitoarea valiză. Deşi rămăsesem fără tichet şi fără valiză, nu mi-am pierdut cumpătul şi am analizat situaţia la rece. În Bucureşti nu aveam unde să stau pînă a doua zi ca să pot pleca cu unicul accelerat pe această rută. Asta insemna 24 ore după care să mai merg 12 ore până la Timişoara. M-am hotarât să dorm în sala de aşteptare . Când am ajuns in sala de aşteptare am văzut o atmosferă de coşmar .Sala era plină de ţarani, tigani ,vagabonzi etc. care dormeau pe bănci şi pe jos in cele mai diverse poziţii. Un miros greu de transpiraţie amestecat cu miros de ceapă ,de usturoi şi alte mirosuri neindetificate, toate fiind dizolvate in fumul greu de ţigări ieftine. Vazând această privelişte , m-am lecuit de sala de aşteptare şi am început să mă plimb prin gară . Ajuns in faţa unui panou mare care indica plecările trenurilor, am văzut că un personal pleca spre Timişoara peste două ore. Personalul făcea din capitală până in oraşul de pe Bega 20 ore. M-am hotărât pe loc. Voi pleca cu personalul. Pentru personal nu aveam nevoie de tichet . Desigur că nu era o perspectivă prea încântătoare să mergi 20 de ore pe o bancă tare de lemn, dar in tinereţe nu eşti chiar aşa de pretenţios. De la un chioşc din faţa gării am cumpărat opt covrigi, care urmau să-mi asigure subzistenţa pe timpul călătoriei. Am găsit garnitura de tren şi m-am urcat într-un vagon supraaglomerat unde abia mi-am făcut loc pe un coridor. Vagonul era plin cu ţărani şi precupeţe cu tot felul de coşuri,coşulete, desagi etc. Acelaş fum acru de ţigări proaste şi acelaş miros greu ca în sala de aşteptare. Din fericire, după câteva staţii călătorii au început să coboare şi apoi vagonul s-a golit aproape cu totul. Mi-am găsit loc într-un compartiment pe care l-am aerisit deschizând geamurile. Personalul oprea în fiecare gară, haltă şi canton şi inainta foarte încet. În gările mai mari se oprea câte o jumătate de oră. Spre dimineaţă am ajuns la Piteşti .Vagonul se goli .După un timp incepu sa se aglomereze din nou cu noi călători. Printre noii veniţi, se instală drept in faţa mea o tânără. In vârstă de cel mult 18 ani ,era imbrăcată in costum naţional extrem de curat . Era frumuşică şi părea f.veselă. Avea o coşniţă mare de papură şi o damigeană. Am ajutat-o să-şi aranjeze bagajul. Trenul icni de citeva ori ,apoi încet- încet începu să capete o oarecare viteză .După câteva halte şi cantoane trenul se goli şi am rămas numai cu fata. In general sint o fire sociabilă şi imi place să leg conversaţii cu persoane ocazionale. Dar in situaţia în care mă aflam : toropit de oboseală şi nesomn, cu valiza pierdută numai de conversaţie nu-mi ardea. In schimb fata de vis-à-vis , pentru care probabil această călătorie reprezenta o mare aventură, nu-şi mai găsea locul. Până la urmă nu mai rezistă şi mi se adresă cu o voce plăcută: -Eu sunt musceleancă ! -Imi pare bine, eu sunt Musceleanu, i-am răspuns După această introducere fata se deslănţui, povestindu-mi cu lux de amănunte câţi fraţi şi câte surori are , cu ce se ocupă etc,etc. Am aflat că principala ocupaţie a familiei este ingrijirea unei mari livezi de pruni, din care fac ţuică. -Facem cam 14000 litri de ţuică pe an. Din aceasta 6ooo litri dăm la stat ,5000 de litri ii vindem şi cumpărăm grâu şi porumb, iar restul îl ţinem pentru consum propriu. Acum mă duc la Turnu –Severin la o sora a tatei , care se ocupă cu.. etc,etc. La un moment dat se opri din sporăvăială şi spuse: -Dar stai să vezi cum e ţuica noastră. Cotrobăi prin coşniţa de papură ,de unde scoase o sticlă de un litru care avea drept dop o bucată de ciocălău de porumb. Pâna să mă dumiresc, scose dopul şi într-o cană de lut turnă din respectiva sticlă până o umplu şi mi-o intinse : -Să-mi spui dacă-ţi place ! Nu prea aveam eu chef de băutură la ora aceea,dar ca să nu-mi refuz vecina de călătorie ,am gustat puţin. Nu era tare şi avea o culoare galbenă şi un miros patrunzător de prună. -Aceasta este de anul trecut şi a fost ţinută în butoi de dud, imi explică ea. Trebuie sa bei totul . Am băut şi restul . O căldura plăcută imi cuprinse tot corpul şi parcă şi oboseala îmi mai trecu. Dar lucrurile nu se opriră aici. Fata mai scoase din coşniţă o jumatate de pâine şi nişte costiţe afumate invelite frumos într-un prosop deosebit de alb. Pe lîngă acestea mai scoase şi un borcan de lut bine acoperit, plin cu castraveciori muraţi. Întinse pe bancă lânga mine un prosop alb, pe care încropi două porţii mari de pâine cu costiţe afumate şi cu câte un castravecior ,după care mă invită la masă. -Vai, dar nu trebuie! protestai eu cu un sfert de gură ,după care am inşfăcat porţia mea ,şi am devorat-o rapid. De când plecasem de acasă nu pusesem nimic în gură, iar din bunătăţile pregătite de mama ,cine ştie cine se infrupta acum. La următoarea haltă mai veni in compartimentul nostru o femeeie mai in vârstă, imbracată şi ea în costum naţional. După ce intră in vorbă cu tânăra ,se dovedi ca îi cunoaşte pe părinţii : -Eşti de-a lui Zărneală ? -Nu, acela este văr cu tata. Cele două începură o discuţie aprinsă despre tot şi despre toate. Noua venită fu servită şi ea cu un pahar de ţuică. Bineînteles că şi eu am primit unul. Încet ,incet sticla se goli. Ajunse la Turnu-Severin cele două cobarâră nu înainte de a ne lua un călduros rămas bun. Scenariul din trenul personal se repetă: după ce se aglomeră , peste 2-3 staţii compartimentul se goli. Singur in compartiment, m-am întins pe o bancă având drept căpătâi mâna cea dreaptă ,după spusa poetului. Atunci am avut parte de nişte fenomene paranormale. Trenul incepu să se invârtă în toate direcţiile şi până la urma se hotări să se invârta numai ca un un spiral uriaş. Am rezistat eroic acestor fenomene, până am adormit buştean. Nu ştiu cit am dormit, dar am fost trezit de următoarea conversaţie: -Muiere unge-ai pus cotăriţa? -Uităce sus pră raft. Auzind aceste cuvinte mi-am dat seama ca am ajuns in Banat. Până atunci dialogurile sunau cam aşa: Mărine, Mărine unde puseşi damigeana ?…. Uitându-mă pe geam am tras concluzia că trecusem de Recaş si tocmai începuse oprirea în halta Izvin. Mai aveam de trecut de Remetea Mare şi de Gara Fabric şi ajungeam la Timişoara. La coborâre ,m-am intâlnit cu C..un coleg de liceu pe care nu-l mai văzusem de mulţi ani. Ne-am hotărât să mergem pe jos prin parc ca să ne mai desmorţim picioarele. În anul 1948 , acesta impreună cu alt coleg T..se hotărăsc să fugă în Turcia. Aşa că într-o zi C+T n-au mai apărut la şcoală. A doua zi, parinţii disperaţi ne-au întrebat dacă ştim ceva despre odraslele lor. Unul dintre colegi şi-a amintit că în podul şcolii ,unde liceenii fumau pe ascuns in pauze, ei s-au lăudat că vor pleca la Constanţa şi de acolo cu vaporul vor fugi în Turcia. Chiar au plecat, dar câteva zile ,după ce au cheltuit toţi banii fără să vadă portul ,s-au întors acasă cu coada între picioare. Cazul a fost muşamalizat, deoarece parinţii erau persoane sus-puse. Acesta îmi povesti nişte noutaţi de am rămas cu gura căscată. A spus că în Polonia ,Hruşciov a fost urcat cu forţa în avion şi trimis la Moscova. De asemenea a mai spus că ,dacă trupele sovietice staţionate în Polonia şi care înaintau spre Varşovia nu se vor opri, armata poloneză va deschide focul împotriva lor. A mai spus că trupele sovietice s-au oprit. Mie, care trăisem teroarea roşie încă din 1940 şi care ştiam despre deportările din Basarabia şi din Banat, şi care văzusem grozăviile de la Canalul Dunăre-marea Neagra ,nu-mi venea să cred. -Chiar e adevărat ce spui tu ? -Sigur ,am auzit la Vocea Americei. Eram derutat. Pe de o parte îmi părea bine ,pe de alta mă cam indoiam , ştiindu-l pe B cam trombonist. Ajunşi la Catedrală ne-am despărţit ,el mergând spre centru ,iar eu spre Facultatea de Mecanică .Mergând pe bulevardul Mihai Viteazul,mă gândeam ce frumos ar fi dacă si la noi armata româna ar proceda ca în Polonia. Dar când am trecut podul peste Bega ăi am văzut cum un mal intreg ,vizavi de plaja sindicală, era inţesat cu trupe sovietice de ocupaţie, am revenit la crunta realitate.

La cămin

O construcţie roşie din cărămidă aparentă ,construită între cele două războaie în stil românesc, adăpostea căminul studenţesc . În acelaş stil era construit sediul Facultăţii de Mecanică precum şi cantina. Ajuns la cămin ,am constatat că era aproape gol , deşi ,a doua zi urmau să înceapă cursurile. Cei veniţi era restanţieri care urmau să se prezinte la examene. În camera unde eram cazat ,din cei 5 cu care stăteam acolo sosiseră numai doi. Unul era student la chimie, pe nume S. care urma să dea o reexaminare şi celălalt era un orădean,F., care venise pentru o restanţă. Acesta din urmă venise încărcat cu şunci si fripturi şi o damigenuţă de pălincă .Am făcut un duş şi după o masă copioasă cu şuncă stropită cu pălincă m-am culcat şi am adormit buştean. M-am trezit zgâlţâit de F., care se întorsese fericit că luase restanţa. M-am îmbrăcat de urgenţă şi împreună cu F.şi cu încă vreo cinci colegi , fericiţi şi ei după ce scăpaseră de restanţe , am plecat la o bodega . Era o bodegă renumită , care avea şi o grădină de vară. . Ne-am instalat acolo la nişte halbe de bere rece ,fiecare a povestit cum a luat restanţa. -Aveam subiectele prelucrate,incepu F..Le aveam numerotate . De la 1 la 20 le aveam la buzunarul din stânga al hainei .De la 21 la 40, in buzunarul din dreapta , iar de la 41 la 60 in buzunarul de la piept .In buzunarul pantalonilor aveam indexul în care vedeam la ce numere să apelez. În sala de examen era o caldură înăbuşitoare. Profesorul, care era numai in camaşăţ imi spuse: -Dă haina jos, că e prea cald. -Vai ,domnule profesor nu ! Nu-mi e cald deloc. Deşi curgea apa de pe mine şi simţeam că mă sufoc ,nu am renunţat la haină. Cum puteam să renunţ la haină ,când în ea era toată stiinta mea ! spuse F, in hohotele de râs ale asistenţei. Apoi işi continuă povestirea: După ce am consultat indexul şi într-un moment de neatenţie al profesorului, am scos subiectul . Stăpân pe situaţie i-am spus profesorului: -Domnule profesor ,cred că aveţi dreptate. Îmi voi scoate haina. Intre timp,colegul E, veni cu o veste trăsnet. -Vedeţi fetele de la mesele alăturate? Sânt funcţionare la Oţelul Roşu şi au venit la Timişoara ca să se distreze ! Hai să mergem la masa lor. Şi fără să mai aştepte acordul nostru, E. se duse si invită la dans o tipă cam trecută şi cam supradimensionată. După ce termină dansul ne-a luat şi ne-a prezentat ,,fetelor,,. Am unit mesele ,rezultând o masă comună. Au inceput să curgă bancurile şi halbele de bere plătite de musafirele noastre. Am mai dansat cu ele si s-a ajuns la o atmosferă deosebit de placută. Din păcate tot ce e frumos se termină repede. Pe la orele 11 seara fetele şi-au luat tălpaşiţa ,deoarece riscau sa piarda ultimul tren spre Oţelul Roşu şi a doua zi trebuiau să se prezinte la seviciu.

Petrecerea

Simplificarea este ceva foarte comod pentru mintea omenească. Se caută nişte generalizări cât mai concise pentru a fi uşor de reţinut. Cel mai bun exemplu îl avem la caracterizarea naţionalităţilor. Astfel, francezul este un fante gata oricând să-şi înşele soţia, italianul cântă canţonete şi mănâncă macaroane, neamţul e meticulos şi bea bere, ungurul e ţanţoş iar românul cam hoţ. Despre evrei se spune că sunt şmecheri, fricoşi şi negustori. Colegul nostru Samy era un exemplu perfect care contrazicea aceste prejudecăţi. În primul rând, el era cel mai puternic dintre toţi colegii. Jucător de rugbi, care se antrena zilnic, cu o condiţie fizică ieşită din comun, semăna cu un urs. În al doilea rând, nu era deloc şmecher sau negustor, dimpotrivă, era naiv şi vesel şi foarte iubit de toţi colegii pentru firea lui deschisă. După cum se ştie, la fiecare facultate există examene extrem de dificile, numite de către studenţi ,,cuie”. La facultatea de chimie, unde era student Samy, ,,cui” era examenul de tehnologie. Nu sunt specialist la chimie, dar am văzut cursurile de tehnologie şi m-am speriat. Era vorba de sute de scheme care trebuiau ştiute şi explicate. În sesiunea din vară, Samy a căzut la acest examen. Nu l-a luat nici în toamnă şi a repetat anul. Începerea unui nou an şcolar este cea mai frumoasă perioadă a studenţiei. Ne revedeam după vacanţă. Toţi veneam de acasă încărcaţi de pachete cu mâncare, prăjituri şi alte bunătăţi, pregătite de mamele noastre, mândre că au copii studenţi. Timp de o săptămână sau două o ţineam numai într-o veselie. Apoi, încetul cu încetul, începeau cursurile, seminariile, laboratoarele şi proiectele şi nu mai aveam timp de distracţii. Din păcate, Samy nu putea să participe la veselia generală. La restanţă căzuse din nou la aceeşi tehnologie. Pe acele timpuri nu era permis să repeţi anul de două ori, aşa că Samy urma să fie exmatriculat. După multe intervenţii, cu mari greutăţi, a obţinut o ultimă reexaminare. Noi făceam tot ce-i cu putinţă ca să-l încurajăm. Ca să-l mai scoatem din apatie, i-am propus un pariu. Dacă reuşea să ia examenul, el singur a declarat că-şi va băga capul în WC şi va trage apa. Varianta inversă nu a fost luată în considerare. În ziua când Samy avea reexaminarea , întorcându-mă la cămin, am aflat marele eveniment: –Samy a luat examenul. M-am bucurat de parcă eu aş fi luat acest examen. Ajuns în cameră, m-am trezit in toiul unei mari petreceri. Masa era plină cu fripturi, prăjituri şi alte bunătăţi, provenite din pachetele cu care veniserăm de acasă. Samy cumpărase câteva sticle de băutură , din cele care se găseau pe atunci în alimentare. O sticlă cu un lichid verde pe care scria ,,Rachiu de ismă”, şi care era cunoscut sub denumirea de ,,Adio mamă”. Mai era una cu rachiu de pere, cunoscută sub termenul popular ,,Caută-mă printre morminte” şi alte asemenea. Felicitările, îmbrăţişările şi pupăturile nu mai conteneau, în timp ce Samy povestea pentru a zecea oară cum a fost: -Când profesorul a strigat la mine –boule!– uite aşa mi-a crescut inima, spuse el, în timp ce arăta cu amândouă mâinile cât de mare-i crescuse . Într-adevăr, profesorul de tehnologie avea acest obicei. Cu cât vorbea mai politicos, cu atât şansele de a promova erau mai mici. În clipa când apela la cuvinte ca “boule”, “măgarule” sau altele asemănătoare, examenul era trecut. Această comportare era bine cunoscută de studenţi şi nu era bucurie mai mare decât să fii astfel categorisit. În mijlocul petrecerii, cineva îşi aduse aminte de pariu. Samy încercă să abată discuţia, dar toţi am sărit cu gura pe el: -Nu se poate, vorba-i vorbă, dacă nu respecţi pariul nu mai discutăm cu tine şi părăsim petrecerea imediat. Neavând ce face, Samy alese cel mai curat WC din cămin ,pe care-l curăţă lună, după care-l dezinfectă cu puţină ,,adio mamă”. Şi asfel ,într-o poziţie ce amintea de yoghini, cu capul in WC şi cu mâna dreaptă ridicată ca să ţină sfoara care trăgea apa, se achită de clauzele pariului. Cineva aduse o lumânare pe care o aprinse. Ceilalţi au aprins nişte foi de hârtie. Lumina a fost stinsă şi în timp ce Samy trăgea apa, toţi cântam imnul chimiştilor pe o melodie a unui tango celebru: “Ieri pe stradă am văzut o domnişoară. Avea pantofi cu toc şi fustă fistichie, Cu părul lung şi mintea cam uşoară, Desigur că era studentă la chimie.” Încetul cu incetul, situaţia intră în normal. Se stabili orarul, începură cursurile şi seminariile. În vara petrecută la Bacău ,eu am lucrat la o fabrică metalurgică din oraş. Deoarece nu cunoşteam pe nimeni în oraş şi mă plictiseam cumplit ,am rugat-o pe mama mea să-mi găsească ceva de lucru. Fiul unei colege era inginer şef la respectiva fabrică. Am fost angajat temporar şi am lucrat tot timpul vacanţei la serviciul CTC. Cu banii castigaţi mi-am cumpărat câteva cămăşi si o bluză exact ca cea pierdută odată cu valiza. Împreună cu colegul meu BB am organizat câteva serate dansante la cantină. Din păcate din cauza unui oltean şmecher ,am avut de suferit. Intrarea la serată costa 4 lei. În timpul pauzelor se putea ieşi afară la aer. Cei care ieşeau primeau o contramarcă cu care apoi erau primiţi din nou in sală. Olteanul nostru a venit pe lângă mine şi BB care eram la intrare şi intr-un moment de neatenţie a luat un teanc de contramărci pe care apoi le-a vândut afară cu 2 lei bucata la noii veniţi. Vestea acestei şmecherii a transpirat şi am fost învinuiti BB şi cu mine,deşi nu aveam nici un amestec. Cursurile ,seminariile si proiectele se inmulţiră si eram coplesiţi de atitea activitaţi. De aceea,câte odată pe unii colegi îi apuca ,,amokul,,. după cum îi spuneam noi. Nu se manifestau agresiv ci, din contra ,deveneau total inactivi. Cel mai des il apuca ,,amokul,, pe un coleg din Lugoj .Acesta refuza să se mai scoale din pat. Noi plecam si veneam de la cursuri şi-l găseam tot in pat. Sub pat avea o valiză în care se găsea un ,,şonc,, adică un jambon bine afumat şi o pită mare. Fără să se dea jos din pat,tragea valiza şi-şi tăia şonc cu pită apoi se culca din nou. Nu vorbea cu nimeni si nici noi nu-l deranjam. După câteva zile işi revenea şi incepea să alerge dupa motivări. Şefa noastră de grupă ,G, era o fată deosebită şi incerca să nu pună absenţele ,dar era şi ea de multe ori controlată şi nu-l putea acoperi de tot. Nu mai vorbim că la seminarii si laboratoare era imposibil să nu pui absenţe. Pe acele tinpuri la un anume număr de absenţe nemotivate erai automat exmatriculat. Culmea a fost că şi pe mine m-a prins odată amokul. Din senin mi s-a făcut o lehamite de tot şi de toate şi am refuzat sa mă mai scol din pat. Mâncare îmi aduceau colegii de la cantină ,câteva felii de pâine şi mai găseam pe la alţi colegi câte o bucată de slană. De asemenea ,când mă taia foamea ,mă duceam la un coleg din anul 5 supranumit tatăl supiştilor. Acesta a ajuns în anul 5 fără să aibă vreodată cartelă la cantină. Cei care cerşeau la bucătărese o supă se numeau,,supişti,,. La el găseam întotdeauna pâine rămasă la mese şi depozitată de Z într-un dulap, ajunsă pesmet. Cum aveam dinţi foarte buni mă săturam cu aceşti pesmeţi tari ca piatra. După câteva zile în care am zăcut de acestă boală care s-ar putea numi ,,lene paralizantă,, , m-am trezit la realitate. Consultând caietul in care şefa mea de grupă nota absenţele, am constatat ca depaşisem în mod periculos baremul admis şi că trebuia să aduc o motivare. Pentru aceasta trebuia să mă duc neapărat la policlinica studenţească şi să obţin măcar o trimitere ,orice, ca să merg la secretară să-mi motiveze absenţele. Secretara nu era prea riguroasă si orice petic de hârtie cu o parafă de medic era bună. În drum spre policlinică mi-am bătut capul ce boală să inventez. Deodată mi-a venit o idee! Pe gât, într-o parte, aveam o umflatură vizibilă care nu mă deranja de loc. M-am prezentat la medic şi i-am arătat umflatura . A pipait-o, s-a sucit ,s-a învârtit şi opoi a mai chemat încă un medic. Nici acesta nu i-a dat de rost. Până la urmă se formă o echipa de medici. -Cred ca e de natură TBC, spuse unul .Am ingheţat de frică . De unde până atunci mă consideram sănătos tun, acum puteam fi TBC-ist. – Vino mâine, spuse medicul să ne mai consultăm . N-am dormit toată noaptea de grijă. Ma gândeam cu groază că voi fi trimis la un sanatoriu TBC. A doua zi ,o comisie de medici discutară cazul meu fiecare dindu-şi cu părerea. La un mament dat unul spuse: -Să-l trimitem să facă o radiografie dentară şi să vină mâine din nou. Mi-am făcut radiografia dentară şi a doua zi m-am prezentat la comisie. -Da ! Asta este. Şi mi-au dat o trimitere la cabinetul dentar, pe care scria: ,,Decapişonare si extracţie molar de minte,,. Am coborât un etaj şi am ajuns la cabinetul dentar. Până la acea dată nu intrasem în nici un cabinet dentar si nu mai văzusem un scaun stomatologic de tortură. – Următorul ! spuse o asistentă. Deşi înaintea mea erau ciţiva cu fălcile umflate şi gemeau de durere ,toţi se dădură la o parte şi-mi facură loc mie. Eu am intrat, foarte bucuros că nu am TBC. Asistenta îmi indică un scaun stomatologic pe care să mă aşez. Mă uitam la instrumentele nichelate şi nu ştiam la ce folosesc. Între timp asistenta umplu o seringă imensă de care mai văzusem la ţară când veterinarul făcea injecţii la cai. Mă distram să văd cui o să-i facă această injecţie, deoarece mai erau incă 3 scaune. Asistenta se îndrepta spre mine şi pînă să mă dumiresc am auzit: -Gura mare! Si începu să-mi bage acul acela imens printre măsele în mai multe locuri,până se goli seringa. Din gură începu să se degaje un miros scârbos de novocaină . -Stai liniştit până nu mai simţi falca. Intr-adevăr, falca a început să-mi atârne tot mai greu,de parcă nu mai era a mea. Apoi veni un medic care puse radiografia pe un suport, după care ,cu un fel de linguriţă ascuţita începu să taie bucaţi din gingie pe care le arunca într-un lighenaş. Luă un cleşte solid, îmi puse genunchiul în piept şi începu să zmulgă măseaua de minte. Nereuşind de prima dată, mai ciopli cu linguriţa ascuţită şi apoi îmi puse din nou piciorul în piept şi trase cu nădejde. Pina la urmă măseaua cedă .O scoase plină de sânge, o înveli în vată şi-mi spuse: -Ţine-o ca amintire. Intrasem sănătos tun şi am ieşit plin de sânge ,cu falca atârnând şi cu o durere cumplită. Aproape două săptamâni am suferit. Câteva zile n-am putut minca decit lichide. Este drept că si ganglionul s-a resorbit şi nu se mai cunoştea de loc. Am dus motivarea la secretară si astfel capitolul amokului a fost inchis. Cu acesta ocazie am obtinut o camera în care să stau singur. In cămin era o cameră cu un pat numită pompos ,,infirmerie,,.In această infirmerie nu stătea nimeni şi după cite ştiam nu fusese folosită nici odată. Profitând de hirtia de la Policlinica Studenţească şi de falca mea umflată, am obţinut de la administrator cheia acestei infirmerii. Nici odată nu mai avusesem o cameră în care să stau singur.

O vizită

In anul întâi ,primul nostru colocviu l-am avut la desen tehnic.Toţi eram speriati dar şi curioşi să vedem cum va decurge acesta. Când am ajuns in sală ,asistentul ne spuse să aşteptăm că are de examinat un student din anul doi. Toţi ne-am uitat cu respect la un vlăjgan cu un păr blond şi o figură serioasă ,care stătea la o masă în faţa asistentului. In spatele asistentului erau doi studenţi colegi de ai lui. Asistentul luă o hârtie pe care desenă o schiţă în creion şi o dădu lui PE. -Te rog să pui semnele de prelucrare pe aceasta schiţă. Imediat cei din spatele asistentului desenară repede schiţă pe care figurară semnele respective .PE se uită la ei şi la schiţa lor dupa care completă semnele respective. -Bravo ! Văd că te-ai pregătit zise asistentul. După câteva secvenţe asemănaătoare acesta îi spuse: -Îţi mai dau o problemă, după care îţi pun calificativul ,,bine,, .In clipa aceea PE se ridică brusc , scoase din buzunar carnetul de student si-l puse pe masă cu un gest teatral: -Eu nu ţin la notă ! Daţi-mi satisfăcător. Asistentul, uluit, se confirmă. PE privi triumfător în jur şi acompaniat de cei doi părăsi sala. Noi ,bobocii, am ramas cu gura căscată. Iată ,un student care nu ţinea la notă! În anul următor PE rămase repetent şi acum era coleg de cameră cu mine. Intr-o zi îmi propuse: -Vino cu mine duminică in oraş la o familie, unde vom mânca grazav. Am făcut marea greşală sa accept. PE intrase în vorbă cu o fată ,o unguroaică brunetă si tare drăguţă. Îi spusese că e student în anul 5 şi că mai are câteva luni până va obţine diploma de inginer. Dăduse o sticlă de un sfert de rachiu de ismă ,cunoscut sub denumirea populară de ,,Adio mamă,, portarului căminului ,ca acesta să-i spuna fetii că e in anul 5. De câte ori îl căuta fata, portarul accentua : _Studentul PE din anul 5 ? Imediat il chem. Duminică, in vederea vizitei, m-am ras cu o lamă cam ciuntită ,mi-am făcut pantofii cu cremă şi mi-am călcat pantalonii. Nu exista fier de călcat în cămin şi pantalonii se călcau după o metodă specială. Am scos pătura si cerşaful de pe pat. Direct pe saltea am aranjat nişte exemplare din ,,Scânteea Tineretului,, la care eram abonaţi cu japca. Peste ziare puneam pantalonii, pe care îi acopeream cu alt rând de ziare. Apoi puneam cerşaful peste ei şi ne culcam. Dimineaţa scoteam pantalonii călcaţi. Nu-mi dau seama cât de bine erau călcaţi ,dar in mod sigur aceasta era metoda. Astfel dichisit ,am plecat împreună cu PE în vizită la familia fetei. Părinţii erau încântaţi că fata lor vorbea cu un student anul 5 şi că ar putea avea un ginere inginer. De aceea, de cite ori îl invitau la masa, familia îl privea ca fiind un băiat serios (deşi între noi fie vorba PE nu era decât un şmecheraş de duzină ). În special mama pregătea cele mai grozave mâncăruri după reţete ungureşti ,dar şi nemţeşti sau româneşti .după cum se obişnuieşte în Banat. După o masă excepţională care nu suferea nici o comparaţie cu cea servită la cantină, a urmat o pauză după care gospodina urma să ne aducă plăcintele sau prăjiturile. Familia era compusă din 4 persoane. Tatăl ,un ungur tipic cu mustaţă , mama destul de frumoasă pentru anii ei ,fata si un băiat de 12-14 ani. Băiatul, pe nume Feri, era foarte isteţ şi extrem de curios . Punea tot felul de intrebări ,dar era imediat pus la punct de părinţi. -Taci din gură Feri , nu deranja pe domnul . Profitând de pauză, băiatul intrebă: -Ce faceţi acolo la politehnică ? -Proiectăm ! Spuse PE. – Ce proiectaţi ? -Avioane ,spuse acesta ca să-l impresioneze pe copil. -Si cum proiectaţi ? -Avem o planşetă mare ,mare, spuse el,cât un perete. Copilul rămase pe gânduri câteva clipe ,după care spuse: -Când proiectaţi vă urcaţi cu scara? In clipa aceea mi-a stat mâncarea in gât. M-am inroşit la faţă de ruşine şi aşi fi dat orice să nu mă găsesc acolo. Din fericire familia respectivă nu a sesizat ridicolul situaţiei. Norocul nostru a fost intervenţia tatălui: -Feri, taci din gură şi nu deranja pe domnul. După ce am mâncat prăjiturile ,care deşi era foarte bune, nu le-am apreciat ; am mai stat puţin si am plecat la cămin. PE foarte încântat îmi spuse: -Ei ! Ce spui ce haleală bună am mâncat.Venim si dumineca următoare ? -Nu cred I-am spus. Dar in sinea mea am jurat să nu mai merg nici odată în vizită cu PE . Tot in perioada aceea avuseseră loc câteva evenimente cu totul deosebite. După cum se ştie, în anii 50 cel mai mare trădător al socialismului era Tito-topor. In Timişoara, în faţa locului unde acum este un McDonalds ,era un panou cât un perete unde era o pictură mare care-l reprezenta pe trădătorul Tito. Era îmbracat în mareşal cu uniforma plină de zvastici şi simboluri imperialiste, înarmat cu pistoale şi mitraliere. In mâna dreaptă ţinea nelipsitul topor din care picura sângele patrioţilor sârbi. Intr-o zi citind ziarul local ,,Drapelul Roşu,, am rămas perplex. Peste noapte călăul şi trădătorul Tito devenise,, Preşedintele Tito , iar fiţuica murdară fascistă ,,Borba,, devenise ,,ziarul guvernamental. In aer pluteau schimbări mari. Mi-am adus aminte de spusele lui C. despre evenimentele din Polonia.

La gazdă

Colegul nostru D. a ajuns la concluzia ca nu mai poate invăta bine la camin. A găsit o gazda in Timişoara unde pretindea el ca va putea invaţa mai bine fără sa fie deranjat de colegi. Gazda era o bătrinică singură care avea un apartament la parter şi la etaj avea o cămăruţă pe care s-a hotarit să o inchirieze pentru a mai ciştiga niste bani. La această camaruţă se ajungea pe o scăriţa in serpentină. In camera era un pat ,o msuţa ,un scaun şi un lighean cu apă pentru spălat, pus pe un taburet. Incălzirea se facea cu un godin inalt,pus pe nişte cărămizi. De la el plecau nişte burlane care faceau inconjurul cămăruţei pentru a ajunge la coşul de evacuare. Toate erau legate cu nişte sirme prinse de nişte cuie bătute în tavan. După citeva zile D. facu cunoştinţa cu o fată recomandata de un coleg timişorean si care ii spuse că fata ,,e buna la suflet,, si că e amatoare de aventuri erotice. Aşa ca D. îi propuse fetei să vină la el pentru o petrecere frumoasă. In acest scop D. a cumparat o sticlă de ,,Tuica de pere,, cunoscută mai bine de consumatori sub numele de ,,Caută-mă printre morminte,, şi o sticlă mică de licheur de mure pentru domnişoară. Tot în vederea acestui eveniment a făcut un foc straşnic în godin, încit acesta se făcu roşu prin unele părţi. In sfirşit sosi şi duduia pe care D. o aştepta in stradă. După ce-i săruta mîna, o duse, cu mari precauţii ca să nu fie observaţi de gazdă , în cameră. Băură un pic şi mai conversara cite ceva , apoi au trecut la un amor dezlanţuit. Atit de dezlanţuit încît la un moment dat au lovit soba,care era aproape de pat. Cu un zgomat infernal ,soba se prăbuşi de pe cărămizile pe care era pusă antrenind şi burlanele care se prăbuşiră peste pat şi peste indrăgostiţi. Din godin se răspindiră taciuni aprinşi care au făcut să ia foc atît covoarele cît şi podeaua. Speriată de zgomot, gazda urcă repede la etaj unde o întimpină o scena de groaza. Prin fum şi flăcări îndragostiţii ,care n-au avut timpul sa se îmbrace, se răsuceau printre burlane în timp ce focul se răspindea şi din cauza fumului nu se mai vedea bine ce se întimplă.Cu ajutorul apei din lighean şi cu citeva găleţi de apă aduse de jos, pînă la urmă focul a fost stins. Astfel soarta rea a intrerupt o mare poveste de amor. De atunci bătrina s-a jurat ca in viaţa ei nu va mai lua pe nimeni in gazdă. Colegul meu D. s-a întors cu coada între picioare la cămin ,spunînd că s-a săturat de gazdă.

Proiectul

Ca să mai facem un ban , împreună cu BB făceam desene pentru cei care nu puteau sau nu le plăcea să lucreze preferând să le plătescă. Cei care apelau la noi erau cei din anul întîi, care după ce-şi murdăreau mâinile şi planşele cu pete de tuş ,apelau la noi şi cei din anul 5 care erau sătui de proiecte. Dar după o vreme am hotarât să nu mai facem aşa ceva deoarece ne lua mult timp şi nu puteam face faţă la propriile nostre lucrări. Într-o zi o fata drăguţă din anul 5 ne-a căutat disperată cu rugămintea să-i desenăm un proiect. -Nu mai facem nimic ! a spus răspicat BB. Ne pare rău, dar avem lucrările noastre, la care sântem întârziaţi. Fata se uită la noi disperată. .Lacrimile îi impluseră ochii. -Sânteţi ultima mea speranţă, dacă nu predau mâine proiectul, mă lasă repetentă, se tânguia în timp ce lacrimile incepură să i se prelingă pe obraz. Ne uitarăm unul la altul şi ne-am inţeles din priviri. Trebuie să salvăm fata. -Poţi să aduci proiectul unui coleg apropiat ca nume de tine ? -Sigur, sigur spuse ea revenindu-şi din starea în care se găsea. Intrebarea cu proiectul unui coleg apropiat era intemeiată. Când se dădea tema de proiect , se aplica o formulă în care intra numărul grupei şi numărul studentului în grupă. Asta ca să facă dificilă copierea proiectelor de la unul la altul. Intre colegii apropiaţi diferenţa era mică şi cu câteva corecţii minore era posibilă copierea. Proiectul pe care trebuia să-l facem era o secţiune a unui motor cu 4 cilindri pe un format A 0 . Am primit desenul cerut ,după care ne-am instalat în sala de desen de la etajul doi al facultăţii şi după masa de seară am pornit la lucru. La început am calculat diametrul cilindrilor şi cursa .Am desenat cilindrii şi cursa respectivă, după care am pus foaia de calc transparent peste proiectul colegului fetei şi am început să desenăm. Eu lucram începind din colţul stânga jos şi BB din colţul din dreapta sus. Toată noaptea fără oprire am tras. Dimineaţa a venit fata ,care trebuia ca la ora 10 să intre la susţinerea priectului şi noi nu eram gata. Cu ultimele puteri am reuşit la 10 fără 5 minute să-l terminăm. Fericită, colega noastră ne-a dat 100 de lei şi a fugit ca să ajungă la timp la examen. Noi am plecat ameţiţi de oboseală în oraş. Ne-am oprit la birtul şoferilor unde am schimbat suta şi am luat cite 50 gr. de ,,adio mamă,, după care ne-am despărţit. Mie mi se făcuse o foame de lup şi am plecat la un bufet din faţa catedralei ca să mănânc ceva. Acolo am găsit doar salată de beuf si mititei. Salata de beuf pe timpul acela era făcută din cartofi fierţi amestecaţi cu puţin muştar ca să-i dea o culoare şi un oarecare gust. In consecinţă, am comandat 10 mici considerând ca îmi voi potoli foamea cu ei . La casă am cerut după cum am hotârit 10 mici. Când să plătesc mi-au fost ceruţi 20 de lei. M-am mirat deoarece ştiam că un mic costă 1 leu. M-am dus cu bonul mi-au fost puşi în farfurie 20 .Am intrebat caseriţa de ce mi-a pus atiţia şi mi-a răspuns că am cerut 10 porţii si că o porţie e formată din doi mici. Cum aroma de mici mă ademenea n-am mai stat la discuţii ; m-am dus la o masă si am început să mănânc. Dar oricât de flămând eram, totuşi 20 de mici mi se părea cam mult. Primii 12 mici i-am devorat fără oprire , după care am făcut o pauză. Pauza n-a fost o operaţie inspirată ,deoarece cu cât trecea timpul foamea îmi dispărea şi în locul ei apărea o senzaţie de greutate. Pe masă era o farfurioară plină cu muştar. Am luat un mic intre două scobitori ,care ţineau loc de furculiţă, şi l-am cufundat în muştar, după care am reuşit să-l mestec şi să-l înghit. Am inceput să mă uit urât la cei rămaşi. Dar nu concepeam să renunţ cu nici un chip. Cel mai greu mi-a fost cu ultimii doi. Cu multe eforturi şi cu mult muştar ,am avut satisfacţia să-i termin. Apoi, târându-mă cu greu, am reuşit să ajung la cămin unde am căzut într-un somn greu, plin de coşmaruri în care eu impreună cu BB prăjisem un bou la un rotisor enorm şi ne chinuiam să-l mâncăm.

Moartea profesorului

Am făcut analiza matematică în anul I şi II cu profesorul Valeriu Alaci. Activiştii insistaseră de multe ori ca el să intre în partidul comunist dar el refuzase : -Eu sânt cu lupta pentru pace ! Cu aceasta considera discuţia terminată si nu au reuşit să-l înregimenteze. Dar din păcate chiar la începutul anului doi de studiu bunul nostru profesor a decedat. La moartea batrânului profesor ,împreuna cu BB am făcut o chetă printre colegi şi cu banii strânşi am cumpărat o coroană. Coroana din partea studenţilor a fost purtată în fruntea cortegiului de colega noastră G până la cimitir. După terminarea ceremoniei de înmormântare am constatat ca strânsesem 53 de lei. Coroana costase 50 de lei. Se punea problema ce să facem cu cei trei lei rămaşi? Nu făcusem nici o listă cu cei care au dat banii. Şi apoi cum să restitui 3 lei la atiţia studenţi? Până la urma problema a fost rezolvată în felul urmator: Am completat suma cu 1 leu şi am hotarât să mergem la ,,Birtul soferilor,,unde sa luăm câte 50 de gr. de ,,adio mamă,, pe care să-i consumam in memoria profesorului. Ne-am instalat la o masă unde am început să depănăm amintiri despre iubitul nostru profesor. Facultatea de Mecanică avea profesori renumiţi. La rezistenţa materialeleor profesorul Nădăşan ,la termotehnică profesorul Vlădea , la tehnologie profesorul. Bacony etc. Dar parcă nici unul nu era aşa de apropiat ca regretatul V.Alaci. Ne-am amintit cum spunea el: -Când merg pe stradă si mă salută cineva, trag pălăria pe ochi. La următorul care mă salută, ridic pălăria în sus. Şi tot aşa. Când ajung acasă ştiu dacă m-au salutat un număr par sau impar de oameni. Şi alte obiceiuri şi întâmplări le-am depănat. Cert este că de la profesorul. Alaci şi de la asistentul lui B.Crstici am învaţat o matematică solidă care şi-a pus ampremta pe viitoarea noastră cariera. Intre timp, am ascultat fără sa vrem o discuţie de la o masă alaturată unde erau doi consumatori: -Vezi această cutie de chibrituri ? spuse unul arătând o cutie de chibrituri. -Ei bine ,o cutie de chibrituri ca asta plină cu atomi poate alimenta o locomotivă de la Timişoara până la Bucureşti !Am inţeles că fizica nucleară a pătruns în rândurile maselor largi ale consumatorilor de la ,,birtul soferilor,,. După moartea profesorului a fost luată hotărârea ca cel mai mare amfiteatru al IPT să poarte numele V.Alaci .

Şedinţa

La cantina studenţească era un radio mare. Pe atunci aparatele de radio erau o raritate. Foarte puţini aveau asemenea aparate. Se introduseseră difuzoare la care programele erau strict controlate de partid. Acest aparat din cantina transmitea emisiunile postului Bucureşti, dar erau cazuri când transmitea pe Budapesta. In acele zile începuseră mişcările revoluţionare din Ungaria. Când veneam la masa de prânz , în jurul acestui aparat se găsea un grup mare de studenţi care ascultau ultimele ştiri din Ungaria. Cei care ştiau ungureşte traduceau .In felul acesta eram in temă cu evoluţia evenimentelor. Imi aduc aminte cum erau transmise luptele de la podul Elisabeta. Atunci am învăţat că pod se spune ungureşte ,,hid,,..După ce mâncam, ne duceam în treburile noastre. A doua zi la masa de prânz intrebam cu toţii . Au cedat cei de la Elsabet-hid? Am aflat că revoluţionarii nu cedaseră podul şi am fost cu toţii entuziasmaţi. Pe data de 30 octombrie aveam seminar la termotehnică în amfiteatrul V.Alaci.. Grupa noastră care număra de-abia 17 studenţi ocupa doar câteva bănci în faţă lângă catedră. Inaintea venirii asistentului ,intrară in sală ciţiva studenţi din anul cinci ,care ne-au anunţat că nu se va mai ţine seminarul şi că aici va avea loc o şedinţă. In sală începură să vină tot mai mulţi studenţi şi foarte curând sala fu plină .Apoi în sală patrunseră colegii noştri din anul 5 printre care am recunoscut pe Stanca Teodor ,Baghiu Aurel ,Mutiu Caius si Fritz Barth. Pe aceştia îi cunoşteam din cămin şi din practica de producţie pe care o făcuserăm împreună. În ultimul timp ,căpătaseră o faimă deosebită deoarece pregăteau o excursie în Yugoslavia . Pe timpul acela o asemenea excursie părea un vis. Impreună cu ei au sosit ciţiva tovaraşi pe care nu-i cunoşteam dar mai târziu am aflat că erau mari ştabi. Ministrul adjunct al invăţamântului prof. Dr. Drăgulescu Coriolan ,Directorul Rogojan, un activist Petre Lupu secretar CC şi alţii. Aceştia au luat loc la catedră şi colegii noştri din anul 5 în prima bancă. Primul a luat cuvântul Aurel Baghiu ,care a arătat că nici posturile noastre de radio şi nici presa nu au oglindit corect evenimentele din Ungaria şi că mult mai bine am fost informaţi de la posturile prietenilor noştri sârbi şi in special de la postul Radio Novisad care avea o emisiune în limba romană. Pentru a evita evenimente asemănătoare celor din Ungaria el propunea o dezbatere corectă, ca să cunoaştem doleanţele studenţilor şi a lua măsurile necesare. Toată sala izbucni în aplauze si aprobări. Au urmat la cuvînt Teodor Stanca şi alţii. Spre surprinderea mea colegul meu Dărăban puse următoarea problemă: -In cazul unui atac imperialist armata română poate rezista câteva zile până la sosirea ajutorului armatei sovietice. In această situaţie ce rost mai are staţionarea trupelor sovietice in România ? In concluzie cerem retragerea armatei sovietice din România ! Din nou sala a izbucnit în aplauze. Tot mai mulţi colegi luară cuvântul. Dispăruse frica şi sala aplauda fiecare luare de cuvânt . Se puse problema desfiinţării societaţii Sovromcuarţit care exploata minereul de uraniu din ţara noastră .Deasemenea reducerea orelor de Marxism , reducerea orelor de limba rusă şi studierea şi a altor limbi de circulaţie internaţională. Desfiinţarea cotelor obligatorii ,desfiinţarea normelor de producţie, autonomie universitară etc. Sala continua să se aglomereze prin sosirea unor studenţi de la alte facultăţi. -Studenţii de la medicină jură să fie alături de cei de la mecanică ! declara unul în aplauzele sălii. -Studentii de la agronomie jură să fie alături de cei de la mecanică ! -Studentii de la Chimie jură să fie alaturi…! Cineva a luat cuvântul şi a cerut să se ţină un minut de reculegere pentru eroii morţi în Ungaria ! -Pentru care eroi , întrebă un activist din prezidiu ? -Pentru toţi, pentru toţi ,strigă în unison toată sala ! Şi toată lumea se ridică în picioare şi ţinu un minut de reculegere. Activiştii vrând, nevrând au ţinut şi ei reculegerea . Sala se aglomerase până la refuz şi la uşa de intrare era o mare înghesuială cu cei ce vroiau şi ei să participe. În aceste condiţii se propuse să ne mutăm în sala cantinei unde era un spaţiu mult mai mare. Activiştii din prezidiu refuzară mutarea şi plecară. Restul studenţilor au părăsit amfiteatrul V.Alaci si au plecat în sala cantinei. Aici atmosfera se încinse . Revendicările se radicalizară. Se hotarî ca să se facă un memoriu al studenţilor care să fie transmis ziarului Drapelul Roşu pentru publicare, ca să fie cunoscut de toată lumea. In memoriu se prevedea : -Retragerea armatei sovietice din ţară. -Desfiinţarea cotelor obligatorii. -Scoaterea limbii ruse ca materie obligatorie. -Revizuirea normelor de lucru exagerate în intreprinderi; -Reducerea orelor de Marxism -Autonomie universitară. -Desfiinţarea ultimului sovrom care exploata minereul de uraniu in folosul ruşilor. -Transparenţa presei şi publicarea tuturor convenţiilor economice încheiate cu alte ţări. Şi altele la fel de radicale. Se formaseră două curente. Unii susţineau ca studenţii să plece imediat încolonaţi la redacţia ziarului Drapelul Rosu iar alţii ca să mearga a doua zi. Mărturisesc că eu eram adeptul primei variante, pentru a lua autoritaţile prin surprindere şi a nu permite securităţii sa ia măsuri de forţă. Din păcăte, un asistent pe nume Rosinger anunţase securitatea şi facultatea de mecanică era deja înconjurată de trupe şi de agenţi . Eu am vrut să pun în discuţie problema Basarabiei. Dar în haosul creat spre sfirşitul sedinţei ,cînd toţi incercau să propună diferite probleme,nu am reuşit să iau cuvîntul. Desi nu a fost pusă , încercarea mi-a dăunat mult mie si colegii mele MG .Fosta secretară UTM care era linga noi m-a acuzat pe mine si pe colega mea de actiuni antisovietice. Ba chiar a trimis o reclamaţie la primul secretar în care ne-a învinuit de organizarea manifestaţiei. In final s-a hotărât ca memoriul să fie predat a doua zi ,şi noi să ne întilnim din nou în sala cantinei. In caz de represalii, trebuia să declarăm o grevă generala. Am plecat de la această şedinţă într-o stare euforică ,bănuind că vor urma evenimente care să slăbeasca cleştele dictaturii şi sperînd că vom obţine un minim de libertate. Ajuns în infirmeria unde stăteam singur , m-am apucat să lucrez la proiectul unui cazan ,pe care trebuia să-l predam în zilele următoare. In timp ce lucram concentrat asupra diferitelor calcule am auzit bătăi în uşă. Am deschis şi m- am pomenit in faţa unui individ civil ,urmat de doi soldaţi înarmaţi cu pistoale mitralieră. -Afară ! îmi ordonă civilul arătând uşa. Cei doi soldaţi trecură in spatele meu obligîndu-mă să părăsesc camera. Am fost dus din nou în sala cantinei. In fiecare moment sosea câte o formaţie compusă dintr-un un civil şi doi militari care aduceau studenţi din cămin şi din alte părţi. După cca.o oră ,sala cantinei era din nou plină . Un ofiţer , de statură joasă ,imbracat într-o bluză de piele neagră cu petliţe albastre semănând cu ofiţerii SS din lagărele de concentrare şi înconjurat de soldaţi înarmaţi, pătrunse în sală şi se urcă pe o masă. Se crăcănă şi scoase din buzunar o hârtie după care ţinu următorul discurs : -Ce e bă ! Vă credeţi şmecheri ? Vreţi să faceţi revoluţie? Ai? Lasă că vă arătăm noi revoluţie ! După care continuă citind de pe hârtia pe care o ţinea în mână: -Baghiu ! E aici? Cel strigat se apropie de ofiţer. Acesta continuă : -O să vezi tu ce vei păţi ! Apoi ordonă soldaţilor: -Luaţi-l. Şi colegul nostru părăsi sala încadrat de soldaţii înarmaţi. Apoi continuă: -Stanca ! Şi din nou se repetă scenariul. Toţi cei care luaseră cuvântul au fost arestaţi pe loc cu excepţia colegului Holender care apucase să iasă din curtea facultaţii printr-o spărtura de gard. După ce a terminat lista şi au fost arestaţi toţi aceia care au luat cuvântul , vajnicul apărator al partidului părăsi sala ,nu înainte de a profera injurii şi ameninţări la adresa huliganilor.

La zdup.

După plecarea marelui satrap am fost scoşi afară ,unde ne aşteptau nişte camioane militare sovietice în care am fost îmbarcaţi. Erau camioane de tipul ZIS 150 militare şi aveau scrise pe obloane cu vopsea alba un nr. de înregistrare. Pe cel în care am fost îmbarcat eu ţin şi acum minte primele cifre : -56…. Deoarece se potrivea chiar cu anul 1956. Am stat în aceste camioane cam jumătate de oră după care am fost daţi jos. Camioanele sovietice au plecat şi au fost înlocuite cu camioane militare romaneşti în care am fost reîmbarcaţi. Când s-a lăsat întunericul,toată coloana s-a deplasat până la o cazarmă dezafectată situată lânga comuna Becicherec. Un şir de dormitoare mari aliniate au fost folosite ca loc de detenţie. Eu ,împreună cu cei din camion am fost împinşi intr-un asemenea dormitor. Acesta era plin cu paturi metalice suprapuse de tip militar . Pe paturi nu erau decit saltele umplute cu paie. Acolo am fost inghesuiţi citeva sute de studenţi , unde am dormit îmbrăcaţi .Nefiind destule paturi o parte dintre noi au dormit câte doi în pat. Dimineaţa am început să cercetăm noul nostru spaţiu de ,,cazare,,. Am primit toţi câte o cană metalică , o bucată de pâine şi o felie de marmeladă. Eu ,care făcusem armata ,am recunoscut imediat porţia care se dădea soldaţilor. La capătul dormitorului era un grup sanitar cu câteva wc-uri , o troacă din tablă galvanizată şi câteva robinete. Încăperea avea două uşi păzite de câte un militar înarmat cu pistol mitralieră. De o parte şi de alta erau alte barăci identice cu a noastră la o distanţă de 5-6 metri. Si acele barăci erau pline cu colegi. Cineva cunoştea alfabetul muţilor, alfabet pe care l-am invăţat cu toţii şi pe care-l ştiu si astăzi. Cu ajutorul acestui alfabet am început să comunicăm cu cei din celelalte barăci. Pentru început am vrut să ştim câţi sântem. Aşa am aflat ca sântem închişi aproape 1000. După masă au început să fie aduşi şi alţii. Cu ajutorul alfabetului muţilor am aflat despre marea demonstraţie din piaţa Catedralei, demonstraţie care a fost înăbuşită de armată. Deasemenea despre arestarea fetelor din cămin şi a studenţilor de la medicină aduşi şi ei aici. Şi studenţii prinşi pe stradă au fost arestaţi. Despre situaţia din Ungaria am fost informaţi şi anume că luptătorii pentru libertate nu au cedat. In afară de discuţiile cu cei din barăcile alăturate nu aveam ce face. Cineva cunoştea un joc antrenant care se putea juca de un foarte mare număr de jucători. Pe o masa a fost pusă o cană metalica folosită drept şablon, în jurul căreea a fost zgârâiat un cerc. Din miez de pâine a fost confecţionat un zar mare. Din nişte sârme găsite au fost confecţionate nişte cârlige. Cum se desfăşura jocul ? In cercul respectiv fiecare jucător punea capătul cu cârlig ale sârmelor iar celalat capăt îl ţinea cu mâna. Cel care conducea jocul arunca zarul si răcnea ,,mâţa !,,. După care aplica rapid cana cu fundul în sus pe cerc. Dacă zarul era par (2,4,6) atunci jucătorii trebuiau să ramână cu cârligele în cerc. În caz ca zarul era impar (1,3,5,) atunci jucătorii trebuiau să tragă rapid cârligul din cerc ,altfel era prins sub cană. La joc puteau participa până la 20 de jucători (cam câte cârlige încăpeau sub cană), la care se adăugau 20-30 de chibiţi care vociferau şi făceau pronosticuri. Acest joc a durat zi si noapte până la eliberare. Adormeam în strigătele ,,mâţa,, urmate de râsete şi comentarii iar când mă trezeam situaţia era la fel. Am participat şi eu la acest joc. Stăteai cu sârma în mâna şi te uitai la zar. In clipa în care se oprea, trebuia să acţionezi fulgerător altfel te prindea cu cîrligul în cană la zar impar sau din contra îl trăgeai şi nu mai puteai să-l bagi înapoi dacă era zar par. Acest joc s-a dovedit util deoarece ne abătea atenţia de la situaţia grea în care ne găseam. Un colonel ,probabil locţiitor politic , a venit în mijlocul nostru pentru a ne ,,lămuri,,. A început să ne spună , într-o limbă de lemn de esenţa tare, că tot ce s-a întâmplat sânt manevre imperialiste şi cei care s-au lăsat antrenaţi în acţiuni ,,huliganice,, trebuie demascaţi ca fiind duşmani ai poporului care vor să distrugă ,,cuceririle,, Apoi întrebă dacă are cineva ceva neclar. Un coleg cocoţat pe patul suprapus i se adresă : -Pot să spun şi eu ceva ? -Sigur ,cu plăcere spuse politrucul ! -Plimbă ursul şi nu ne lua pe noi cu vrăjeli dintr-astea ! Hai sictir. Atunci începurăm toţi să râdem şi să strigăm in cor: -Plimbă ursul ;plimbă ursul… Înroşindu-se la faţă de credeam că va face un atac de apoplexie, vajnicul colonel se furişă printre noi cu coada între picioare. După aceasta nu ne-a mai deranjat nimeni până la eliberare. După circa o săptamâna într-o seară au apărut din nou camioanele şi ne-au îmbarcat pentru a ne duce la Timişoara. La intrarea în oraş un grup de oameni au strigat. -Trăiască studenţii patrioţi ! Bravo lor ! Am ajuns noaptea şi ne-au lăsat în curtea facultăţii lângă sala cantinei exact de unde ne luaseră. Ajunşi în camerele noastre din cămin, primul lucru pe care l-am făcut a fost o baie bună şi apoi să ne schimbăm. Ne-am întilnit cu prietenii şi am aflat ultimile veşti. Insurecţia din Ungaria fusese înăbuşită in sânge de către trupele sovietice. Statele occidentale nu au mişcat nici un deget pentru a ajuta poporul ungar. Înţelegerile de la Yalta erau încă în vigoare . Deziluzia noastră a fost mare şi ne-am dat seama ca nimeni nu ne va ajuta şi că vom fi lăsaţi la cheremul Rusiei.

Duşmanii poporului

După reintoarcerea de la Becicherec cursurile au început să se ţină şi situaţia reveni oarecum la normal. La cantină mâncarea a devenit mult mai bună şi toată lumea se purta cu noi atent. Dar după ce infrângerea revoluţiei maghiare deveni sigură, şi au început să scoată capul diferiţi oportunişti care pâna atunci nu reprezentau nimic. Fel de fel de nulităţi au dat fuga la partid ,oferinduse să ,,lămurească studenţii,, şi să-i aducă pe calea cea bună a necesitaţii construirii socialismului multilateral dezvoltat. Cea mai indârjită era colega nostra C care fusese secretară UTM şi pe care colegii au schimbat-o deoarece se dovedise ,,talibană,, cum am spune astăzi. Tatăl ei era activist de partid la CFR , si ea a suferit mult atunci când colegii au scos-o din funcţie. Trebuie să menţionez că pe atunci în politehnica timişoreană munca politică era considerată un fel de moft şi cu toate încercările activiştilor nimeni nu o lua in serios. Profesorii cei mai buni nu erau membri de partid şi participau formal la toate manifestările. Această colegă a simţit că a venit vremea ei şi acum avea ocazia să se răzbune pe cei care au indrăznit să nu o mai aleagă secretară. Din nefericire şi eu fusesem un pion important în această problemă. Tovarăşa respectivă , în timp ce noi eram inchişi a făcut ,,sesizări,, la partid ,prin intermediul tatălui său. Împreună cu fratele i-au urmărit şi au turnat la partid pe toţi cei care într-un fel sau altul au deranjat-o. Cu cea mai mare ură a atacat-o pe colega ei G care fusese aleasă secretară în locul ei. După cca. o lună de la înfringerea definitivă a mişcării din Ungaria , se convocă o şedinta UTM. Ca nici odată, am fost obligaţi să avem cu noi carnetele de UTM. Nu avea voie să lipsească nimeni, sub ameninţarea unor măsuri drastice. La intrarea în sala de şedinţă ,convocată in aceleşi amfitatru Valeru Alaci stăteau doi indivizi care controlau pe toţi cei care intrau şi verificau carnetele de utemişti. După un timp sala se umplu. In sală, pe lânga studenţi în ultimele bănci s-au instalat nişte indivizi masivi care supraveghiau fiecare mişcare. După cum am aflat ulterior aceştia erau ofiţeri de securitate cu misiunea de a nu mai permite nici un fel de abatere de la principiile socialismului. Se făcu tăcere şi atunci intrara in sala colega noastra C insotita de un activist pe nume Nichita ,acelas care in anul I o înscăunase pe C .Cu ei mai era o colega F. Cei trei se instalară la catedra şi tovarăsul Nichita decretă : -Dau cuvântul tovarăşei C pentru a citi referatul cu privire la unele măsuri organizatorice. Cu o mutră gravă C se ridică in picioare şi cu o plăcere nedisimulată citi prima parte a referatului: -In timpul evenimentelor grave petrecute la facultatea noastra, ciţiva tineri s-au dovedit a fi duşmani declaraţi ai socialismului şi clasei muncitoare. Apoi inşiră în limba de lemn toate invectivele la modă printre activişti: antistatal ,antipartinic, cosmopolit, antisovietic ,huligan ,etc etc. Dar cea mai mare acuzaţie era aceea de duşman al poporului ,acuzaţie preluată direct din arsenalul lui Geobels. Prima acuzată de aceste grozăvii a fost colega noastră G. De lângă mine un prieten P a încercat să o apere. Parcă ar fi fost înjurată, tovarăşa de la prezidiu se ridică în picioare şi indreptă un deget acuzator spre el spunând cu un glas hârâit care se vroia ameninţător : -Tovarăşe P. şi dumneta eşti dusman al poporului !!! P se uită uimit de duritatea atacului, dar observă ciţiva necunoscuţi din fundul sălii care se ridicaseră şi ei gata să intervină. Intimidat, P nu mai zise nimic şi se aşeză. Un repetent G venit în grupa noastră de câteva săptămini luă cuvântul şi infieră cu mânie proletară manifestările antipartinice ale colegei G. A doua zi, drept recompensă acuzatorul a fost numit şef de grupă . După care tovarăşa C se ridică şi cu o privire fixă şi cu aceeaş voce hârâitâ pe care mai tirziu am constatat că semăna cu a tovarăşei Elena Ceausescu spuse: -Propun ca G sa fie exclusă din UTM pentru cele arătate in referat. -Cine este contra ! In felul cum fusese pusă întrebarea nimeni nu a indrăznit să ,,fie contra,, în special ţinând cont de namilele din fundul sălii ,care precis erau înarmate. Cu toată teroarea s-au găsit ciţiva colegi care s-au abţinut. Acuzata a fost chemată la prezidiu unde C. plină de satisfacţie i-a luat carnetul şi a somat-o sa părăseasca sala. De acelaş tratament am avut parte si eu. După ce am predat carnetul,am părăsit sala cu acelaş epitet de ,,duşman al poporului,,. Faptul că nu mai eram membru în organizaţia tineretului nu ma deraja de loc. Problema era că după acest verdict puteam sa fiu dat afară din facultate. Dar nu se intimplă nimic. Noi am continuat sa frecventăm cursurile şi seminariile ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Intre timp eu am fost chemat ca martor al apărării de catre avocatul colegului meu Dărăban.

Procesul

In Timişoara existau de pe timpul imperiului Austro-Ungar două clădiri enorme. Una era cazarma Transilvania care se întindea pe ciţiva Km. şi care a fost demolată. Cealaltă, care mai există şi azi, se numea ,,Palatul Dicasterial,,. Spre ruşinea mea nici astăzi nu ştiu ce vrea să spună această denumire . Lângă acest palat într-un fel de vilă era Tribunalul Militar .Când m-am dus la proces pe lângă această vilă erau sute de studenţi care priveau în tăcere şi aşteptau hotărârile ce urmau să fie luate. Eu nu fusesem în viaţa mea la o sală de judecată şi am păşit timid în încăperea unde se desfăşura procesul. După ce am jurat să spun adevărul, mi-a fost pusă următoarea întrebare: -Prin spusele numitului Dărăban sala a fost incitată sau nu ? -Nu ,am răspuns eu imediat -Multumesc zise avocatul In clipa când mă pregăteam sa plec, un alt avocat a cerut să-mi pună şi el o întrebare: -Prin spusele numitului Paul Marius a fost incitată sala? -Nu, am răspuns. Cu asta am fost lăsat sa plec. Spre surprinderea mea Dărăban a fost condamnat numai la un an, iar P.Marius a fost achitat. Nu ştiu dacă prin marturia mea am contribuit la aceste măsuri blânde. Ştiu însă că aceste mărturii au atârnat greu la decizia de a fi exmatriculat. Ceilalţi judecaţi au primit pedepse grele pe care le-au executat în cele mai sinistre temniţe comuniste. După un timp am fost chemat la prim- secretarul regiunii Timişoara. In timp aşteptam sa fiu primit a apărut şi colega mea G. chemată şi ea. Am fost introduşi pe rând la acest ,,gauleiter,, care dispunea de puteri dicreţionare. Nu am fost întrebat nimic deosebit .Pur si simplu vroia să vadă la faţă pe cei care după parerea lui erau ,,istigatorii ,, evenimentelor. Abia dupa revoluţia din 1989 mi-am dat seama de ce am fost chemaţi la stăpânul paşalâicului. Tatăl colegei noastre C care era activist de partid la regionala CFR a găsit ocazia de a promova . Pentru aceasta a făcut o sesizare scrisa în care fiica lui ne acuza pe noi de organizarea manifestaţiei. Anul nou a fost organizat ca nici odată. La cantina au fost aduse tot felul de bunătăţi. Fiecare student a primit bonuri pentru o friptură ,o pereche de crenvuşti, o prăjitură de cofetarie şi o sticlă de bere. Toate acestea în scopul de ai potoli şi ai convinge sa renunţe la eventuale manifestări. Această pomană nu mai fost făcută nici odată după aceea. Sesiunea de examene a început normal. Se părea că nu vor mai avea loc nici un fel de evenimente. Dar în ultimele zile ale sesiunii au început să apară liste cu exmatriculaţi. Chiar înaintea ultimului examen un coleg mi-a spus să mă duc la rectorat unde se afişase o nouă listă cu exmatriculaţi în care figuram şi eu. Rectoratul era într-o clădire vis-à-vis de clădirea operei. Ajuns acolo am văzut pe afişier o listă dactilografiată pe care scria : In şedinţa din 20 Ianuarie 1957 ,a Consiliului Stiinţific al Institutului au fost declaraţi EXMATRICULAŢI, pentru abateri de la disciplina şcolară următorii studenţi: Pe primul loc era colega mea G iar pe locul doi eram eu. Urmau alţii . Timpul în care au fost publicate aceste liste a fost foarte bine ales. Era sfirşitul sesiunii şi mulţi părăsiseră oraşul Cei rămaşi erau preocupaţi de examene . In această situaţie era foarte greu de a se organiza o acţiune de protest împotriva acestor măsuri abuzive. M-am întrebat ce treabă are ,,Consiliul stiinţific,, cu aceste exmatriculări. Atit colega mea cît şi eu aveam calificative foarte bune şi nu văd cu ce afectam ,,ştiinta,,. .A doua zi am fost chemat la decanul nostru Pr.Dr. Bărglăzan care m-a încurajat şi a promis că va vorbi cu rectorul Simionescu de la Iaşi ca să fiu primit acolo să-mi continui studiile. Tot atunci un asistent de la catedra de rezistenţă pe care îl avusesem profesor de rezistenţă la şcoala medie ,pe nume Ioviţă, m-a chemat la el şi m-a încurajat, spunând ca sânt o victimă nevinovată a luptei impotrva comunismului şi că zilele acestei dictaturi sânt numărate. Mi s-a pus in vedere ca in 24 de ore sa părăsesc căminul. Eu scrisesem părinţilor ca să-mi trimită bani de tren la sfirşitul sesiunii. Dar până la sfirşitul sesiunii mai erau cc 10 zile şi eu nu aveam bani. Un coleg I.F. s-a oferit din proprie iniţiativă să-mi împrumute bani ca să pot pleca acasă.

La Bucureşti

După întoarcerea acasă m-am hotărît să incerc să fiu reprimit la o altă facultate din ţară ca să-mi continui studiile. Pentru început am hotarît să încerc la Bucuresti. Am plecat noaptea din Bacău ca să ajung dimineaţa în Bucureşti. Chiar lingă Gara de Nord era sediul Institutului Politehnic Bucureşti, cunoscut mai ales sub numele de ,,Polizu,,. Am căutat un fost coleg de la Timişoara care se transferase la Bucureşti. După ce l-am găsit am aranjat cu el ca să stau câteva zile la cămin pâna cind îmi voi rezolva problemele. Mi-a dat legitimaţia lui de cămin şi mi-a explicat unde e căminul. Pe timpul acela cel mai celebru tramvai cunoscut de provinciali era tramvaiul 15, care pleca din Gara de Nord şi apoi străbătea marele bulevarde (Bălcescu ,Magheru) şi ajungea în Piata Unirii. Am luat tramviul 15 şi am coborât chiar în staţia de la intersecţia cu marele bulevard. Pe colţ era un local renumit (Grădinita, Cireşica sau cam aşa ceva), unde pe vremuri s-a lansat cântareaţa Maria Lătăreţu. Peste drum , într-un bloc vechi era căminul studenţesc al IPB. Am intrat şi am fost întâmpinat de un portar, care m-a întrebat ce caut. -In ce cameră zici ca stai? -In camera 12 etajul unu . -Binee ! Du-te. Am urcat în camera 12 ,o cameră foarte mare în care erau vreo 10 paturi şi o dezordine cumplită. Nici nu mi-am pus bagajul jos ca apăru portarul. -Camera 12 ,ai ? Mă crezi fraer ? Adică eu nu cunosc toţi studenţii ? -Nu stau decât o zi ,apoi ,uitându-mă pe geam de unde se vedea localul pomenit mai înainte ,arătând cu degetul i-am spus: – Îţi dau şi matale o ţuică acolo. Portarul dădu să plece ,apoi se opri brusc şi spuse: -Ţuica mea. M-am scotocit prin buzunar şi i-am dat 10 lei. A plecat foarte mulţumit şi nu am mai avut probleme cu cazarea. Am stat de vorbă cu câţiva căminişti care erau acolo şi le-am explicat că sânt un fost coleg a lui B. Apoi m-am spălat şi am plecat la Fac. De Mecanica de la Polizu. Acolo am găsit cancelaria rectorului ( nu reţin exact cum se numea dar parcă Dinculescu) unde am aşteptat sa fiu primit. La un moment dat, uşa s-a deschis şi rectorul a ieşit val-virtej. Eu m-am luat după el încercând să intru în vorbă. Dând din mâini ca nişte pale de mori de vânt , m-a depăşit şi apoi a dispărut după nişte coridoare. M-am lăsat pagubaş. Seara, la cămin unde se adunaseră toţi locatarii camerei ,s-a ţinut un fel de sfat în legatură cu problema mea. Concluzia dezbaterii colective a fost: Rectorul nu se ocupă de aşa ceva şi nu mai are nici un rost sa te mai duci la el. De aceste probleme se ocupă prorectora care este o persoană foarte bună şi înţelegătoare. Apoi au urmat citeva exemple care să-mi arate cât de bună şi înţelegătoare era respectiva prorectoră. Doi studenţi au fost exmatriculaţi fiindcă au fost prinşi jucând poker şi rectora i-a iertat şi i-a reimatriculat. Trei studenţi au fost exmatriculaţi pentru absenţe nemotivate şi au fost reprimiţi datorită ei. Du-te la ea şi sigur îţi va rezolva problema. Plin de speranţă, m-am culcat într-un pat liber şi am adormit pe loc deoarece noaptea trecută nu dormisem de loc. Dimineaţa m-am sculat împreună cu toată gloata şi am plecat cu ei la cantină unde am mâncat două porţii de pâine cu marmeladă şi ceai. Acest lucru a fost posibil deoarece mulţi preferau să mai doarmă decât să se ducă la masa de dimineaţa şi erau f. multe porţii rămase. La institut am asteptat două ore pâna să vină tovarăşa prorector. Nu am intrat imediat la ea pentru ca să aiba timp să se aranjeze. Dupa cca.10 minute am bătut la usa şi am intrat. Doamna cea bună statea la un birou şi după ce i-am spus ,,sărut mâinile,, cum se obisnuieşte la Timişoara, m-a întrebat cu ce problemă am venit. -Vreau să mă înscriu în anul 3 la facultatea de mecanică. -Dar de ce nu te-ai inscris acolo unde ai făcut anul 2 ? -M-am înscris dar am fost exmatriculat. -Nu primim toţi leneşii şi toţi chiulangii spuse ea foarte hotărât. -Dar eu nu sânt leneş şi chiulangiu. Şi ca să-i dovedesc aceasta ,am scos situaţia scolară de la Timişoara din care rezulta că aveam numai note de bine şi f.bine. A luat situaţia şi a început să o citească cu atenţie. Se opri înainte de a citi motivul exmatriculării şi mă întrebă ? -Şi de ce te-au exmatriculat ? -Stiţi cu evenimentele de la Timişoara… N-am mai apucat să cuntinui deoarece doamnă cea buna a suferit o transformare ca a doctorului Hyde devenind brusc ,,doamna cea rea,,. S-a înroşit la faţă , s-a ridicat în picioare şi a început să ţipe: -Huliganule ,derbedeule , aţi îndrăznit să vă ridicaţi împotriva politicii partidului ! După ce se mai potoli puţin se aşeză la birou luă situaţia şcolară şi cu un scris lăbărţat şi apăsat scrise în diagonală de sus pâna jos : Nu se aprobă reînscrierea deoarece a participat la acţiunile huliganice antipartinice de la Timişoara. Si apoi semnă citeţ : Suzana Gâdea Şi astfel speranţele mele puse în seama doamnei cele bune s-au spulberat.

La Iaşi

După nereuşita de la Bucureşti, m-am hotărât să încerc reînscrierea la Iaşi. După cum am mai spus, Decanul Bărglăzan de la Timişoara mi-a promis că va vorbi cu Rectorul Simionescu de la I.P.Iaşi ca să mă reprimeasca la studii. Pe atunci circula un avion pe ruta Bacău Iaşi. Preţul era foarte avantajos repectiv 33 lei ,cam tot cât un bilet pe calea ferată. M-am hotarât să mă duc cu avionul. Un autobuz care trebuia casat de mult şi care scotea un nor de fum ne-a dus din centru la aeroport. Avionul cu care trebuia să mergem era un IL 2 cu două motoare fabricat în Uniunea Sovietică după o licenţă americană Douglas-Boston. Nu ştiu cum se face că a ajuns la Bacău. A funcţionat până în anul 1964 când s-a prabuşit într-o pădure la câţiva km. de Bacău. După decolare avionul a început să-şi etaleze calităţile. Un mers ciudat ,un fel de zig-zag, deoarece motoarele nu trageau egal şi avionul o lua uşor spre stânga ca apoi după câteva momente să o ia puţin la dreapta şi apoi ciclul se repeta. Pe aripi erau pânze rupte care fâlfâiau permanent. Zgomotul motorului era acompaniat de nişte scârţâituri sinistre. Dar situaţia s-a agravat când ne-am apropiat de Iaşi şi au apărut goluri de aer .O senzaţie de cădere al avionului, care provoca un gol în stomac, era rezultatul acestor fenomene atmosferice. Avionul se redresa ca apoi să intre în alte goluri de aer. Am ajuns năuc la aeroportul din Iaşi . Un autobuz asemănător celui din Bacău ne-a transportat în centrul oraşului. Am luat-o pe jos din Piaţa Palatului şi am ajuns la Biserica Trei-Erarhi care mi-a făcut o impresie deosebită. O bijuterie dantelată îşi înălţa turnurile de o frumuseţe deosebită. Mai târziu am aflat de la un ghid povestea zbuciumată a acestei biserici. Vasile Lupu ,domnitor al Ţării Moldovei a hotărât să construiască o biserică cum nu s-a mai văzut. A angajat cei mai buni meşteri care au relizat ceva minunat. Acoperişul bisericii si al turnurilor era placat cu aur . Pentru a găsi un sfânt caruia să-i închine biserica Vasile Lupu a cumpărat de la Istambul moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva. Pentru aceste moaşte a plătit greutatea în aur a moştelor si a sicriului greu din lemn de stejar în care erau depuse. De la Istambul pînă la Iaşi moaştele au fost aduse de un cortegiu de preoţi care a trecut prin Adrianopol, Bulgaria ,Ţara Românească până în Moldova. În fiecare localitate se ţineau slujbe bisericeşti la care asistau creştinii din ţinuturile alăturate. Ajunse la Iaşi moaştele au fost depuse la Mitropolia Moldovei ,unde se află si azi. Şi în prezent la aniversarea sfintei, moastele sânt scoase şi o mulţime de creştini din toată Moldova şi din Basarabia vin la Iaşi pentru a sărbători evenimentul. Dar biserica a avut parte si de evenimente cumplite. Renumiţii cazaci pe care unii autori îi ridică in slăvi şi care nu erau decât nişte bandiţi odioşi, au năvălit în Iaşi în timp ce domnul era plecat si au jefuit oraşul. Văzând aurul de pe acoperişul bisericii şi neavând timp să se urce si să-l scoată au recurs la o metodă barbară. Au adus lemne şi paie in jurul bisericii şi le.au dat foc. Aurul de pe acoperis s-a topit şi a curs jos de unde vajnicii cazaci l-au luat şi apoi au fugit în goana cailor. Piatra de un alb imaculat a rămas şi astăzi afumată artătând clar ce fel de lumină vine de la răsărit. După ce am trecut mai departe, am ajuns pe Dealul Copoului unde e Politehnica din Iaşi. Cu mare greutate am reuşit să găsesc biroul rectorului Simionescu. Am intrat la secretară şi i-am spus că vreau să fiu primit de rector . -Tov. Rector este plecat la o sesiune ştiinţifică de chimie şi nu mai vine săptămâna aceasta. Lasă dumneata o cerere şi vei primi răspunsul prin poştă. Am scris o cerere urmând să primesc răspunsul acasă. La întoarcere am renunţat la avion şi am plecat la gară unde am fost impresionat de o situaţie umilitoare pentru ţara noastră. În faţa gării era un palat foarte frumos care ar fi făcut cinste oricărui oraş. Din păcate era ocupat de o unitate din armata sovietică şi era într-o stare jalnică. Tencuiala era căzută, cu urme de gloanţe şi cu gemuri sparte. O sentinelă era postată in faţa acestui monument de patrimoniu al ţării. Într-o nepăsare criminală trupele sovietice descărcau fel de fel de mărfuri lovind şi stricând totul . M-am întors acasă cu un gust amar şi cu slabe speranţe de reinscriere la studii.

La Oraşul Stalin (Braşov)

După eşecurile de la Bucureşti şi de la Iaşi, m-am hotărât să încerc şi la Braşov, care pe atunci mai purta numele tătucului iubit al popoarelor ( Orasul Stalin). Am plecat cu trenul făcând un mare ocol prin Ploieşti ,unde a trebuit să schimb trenul. Pe atunci nu era o cursă auto care scurtează drumul cu peste 100 de km. Ajuns la Braşov am intrat relativ uşor la decanul Facultăţii de Mecanică. Spre deosebire de alţii ,acesta era un om deosebit şi a fost foarte înţelegător cu mine: -Îmi pare foarte rău că nu pot să te reînscriu la cursurile de zi deoarece nu am voie. În schimb îţi voi da posibilitatea să urmezi cursurile la fără frecvenţă. Încadrează-te undeva în producţie şi vino cu o recomandare de la intreprindere şi te voi inscrie la f.f. M-am întors acasă fericit că voi putea continua cursurile chiar şi la f.f. Pentru aceasta trebuie să –mi găsesc un serviciu. M-am dus la uzina în care lucrasem ca student şi am fost angajat imediat. Locul de muncă era de controlor de calitate la forjă şi la sculărie. Forja era amplasată într-o hală inaltă cu un pod rulant. Avea 3 ciocane pneumatice şi două cuptoare mari. De asemenea mai avea un bazin mare cât o piscina, plin cu motorină, în care se căleau nişte bucşe petroliere. Erau două echipe lucrând în schimburi. Aprape toţi lucrătorii erau ţigani. Numai un şef de echipă era român. Trebuie să spun că ţiganii erau în elementul lor la forjă şi că erau muncitori şi corecţi. De la unul din ei am aflat o poveste interesantă. -Am fost prizonier la Ruşi de două ori îmi spuse el. -Dar cum ai făcut ? Ai evadat din prizonierat ? -Nu ! Când am fost luaţi prizonieri, Ruşii ne-au luat la controlat pe rând ,ne-au luat armele ,curelele şi cizmele dacă erau mai bune. Când a ajuns la mine, rusul a spus: -Ţigan ibio mati ..Paşol. Mi-a dat un picior în fund şi m-a alungat de acolo. Am luat-o peste câmp şi am ajuns la ai noştri. În ziua de 23 August 1944 am fost din nou luaţi prizonieri .Pe români i-au dus în Rusia ,dar mie mi-au dat drumul tot ca prima dată. M-am uitat la el .Era mic ,sfrijit şi era mai negru decât ţiganii obişnuiţi. Dar mie imi plăcea f.mult de el. Era de treabă , bun meseriaş , avea o casă frumoasă şi familie într-o comună suburbană. Eu trebuia să controlez toate piesele forjate şi cele tratate termic. Trebuia să măsor duritatea la cele tratate termic. Foloseam un ciocan numit Poldi care lovea o bilă. Bila lovea simultan şi pesa şi un oţel etalon. Măsurând cu o lupă speciala urmele lăsate de bilă aflai duritatea. Cu tipul am căpătat ezperienţă şi să determinam din ochi duritatea. Am câştigat un pariu cu şeful CTC-ului care nu mă credea. Din trei probe am stabilit cu precizie duritatea fără să măsor nimic. Tot atunci am început să strâng bani pentru o motocicletă. Toţi banii câştigaţi îi depuneam la CEC. Stăteam la părinţi şi nu dădeam nici un ban în casă. După un timp am primit recomandarea necesară înscrierii pentru cursurile la fără frcvenţă la Braşov. M-am dus din nou la Braşov la decanul Facultăţii de Mecanică cu toate actele pregătite pentru înscriere. După analizarea actelor am primit din nou o lovitură dureroasă. Văzând situaţia şcolară cu rezoluţia pusă de tovarăşa Suzana Gâdea, decanul îmi spuse: -Îmi pare foarte rău, dar nu pot să te primesc cu un asemenea act. Dacă se va face un control ,risc să fiu dat afară din învăţământ. După cum am mai spus pe situaţia şcolară era scris apăsat deacurmezişul paginii: Nu se admite reînscrierea….. Negru de supărare m-am întors la locul de muncă.

Din nou la Timişoara

Întors la uzină, după câteva zile, am fost transferat la atelierul de proiectare. Acolo am început să lucrez la planşetă. Şeful atelierului era un inginer fără examenul de stat deci fără diplomă. In toată fabrica mai era un singur inginer şi anume inginerul şef. În afară de mine mai lucrau doi proiectanţi şi o fată care copia desenele la heliograf. După un timp m-am hotărât să mă duc la Timişoara ca să încerc să obţin de la secretariat o altă situaţie şcolară pe care să nu mai fie pusă anatema tovarăşei viitoare ministre Suzana Gâdea. Secretarele ,care mă cunoşteau , au fost deosebit de amabile şi au făcut tot posibilul să-mi scoata o nouă situaţie şcolară ,,curată,,. Cu această ocazie m-am întâlnit cu câţiva colegi. Aflând despre aceste întâlniri, tovarăşa C. a convocat o şedinţă specială în care aceştia au fost excluşi din UTM pe motiv că s-au intâlnit cu un duşman al poporului. Tot atunci m-am întâlnit întâmplător cu colega G ,de la care am aflat că lucra ca strungăriţă la Fabrica Guban. Am fost deosebit de prost impresionat că în timp ce una dintre cele mai bune studente este obligată să facă o muncă necalificată, nişte ţoape mediocre să se afirme prin impostură şi să blocheze afirmarea studenţilor valoroşi .Şi nu mă refer numai la G. dar şi la mulţi alţii care au fost marginalizaţi . Am avut parte în această călătorie ghinionistă şi de alte surprize. În vremuri normale, greu cunoşti oamenii de lângă tine. Dar în situaţii de criză ajungi repede să le apreciezi adevăratul caracter. Astfel ,unii colegi mai fricoşi s-au făcut că nu mă cunosc iar alţii au trecut pe partea cealaltă a străzii pentru a evita intâlnirea cu mine. Nu m-am supărat pe ei ,dar mi-am dat seama ce poate face frica şi teroarea. Încet încet ne apropiam şi noi de standardele sovietice, unde frica nu permitea increderea în nimeni şi unde simplul fapt de a sta de vorbă cu cineva neagreat de puterea sovietica te putea trimite in lagărele morţii. M-am întors de la Timişoara cu un gust amar. Dar eram bucuros că obţinusem o noua situaţie şcolară fără anatema ,,doamnei cele bune ,, de la Bucureşti. Acum mă puteam inscrie la cursurile ff. de la Oraşul Stalin cum era denumit atunci Braşovul.

În şomaj

La scurt timp după întoarcerea de la Timişoara mi-am cumpărat o motocicletă. Aceasta, după ce am vândut o bicicletă ,,Diamant,, completînd suma necesară. Acum trebuia să iau o nouă recomandare pentru cursurile la ff. Dar în loc să primesc recomandarea, am primit decizia de desfacere a contractului de muncă. În fabrică era un tânăr cam de vârsta mea care terminase o şcoală tehnică şi care lucra de câţiva ani . Ajunsese secretar UTM pe fabrică şi era un tip deosebit de ambiţios şi total lipsit de caracter. Încercase să devină şeful atelierului de proiectare .Pentru aceasta, îl denunţase de sabotaj pe vechiul şef . A avut loc un proces dar din fericire acuzatia nu a confirmat sabotajul. Vechiul şef a plecat din fabrică. În schimb postul a fost ocupat de un inginer fără diplomă cu pile mari la minister, iar C. a rămas cu buza umflată fără să beneficieze de toată tevatura cu sabotajul. Încă de la venirea mea în fabrică, acesta nu mă văzuse cu ochi buni, bănuind în mine un rival. Aflând despre faptul că am fost exmatriculat de la Politehnică, trimis o scrisoare din partea Organizaţiei UTM din uzină către Organizaţia UTM de la Fac. de Mecanică Timişoara. Această scrisoare a ajuns pe mâna colegei mele C. Asfel s-a întâlnit tusea cu junghiul după vorba românului. Răspunsul a fost pe măsură. S-a specificat că am fost exclus din UTM şi că sânt cosmopolit, antipartinic, antistatal şi duşman al poporului. După primirea răspunsului, tînărul secretar UTM s-a prezentat foarte încîntat la director : -Uitaţi-vă ,tovarăşe director, pe cine ţinem noi în fabrică. Rezultatul a fost că am fost dat afară. La insistenţa inginerului şef, care ţinea la mine, pe cartea de muncă a fost specificat că am plecat cu art.,,e,, din codul muncii, care însemna reducerea activităţii uzinei şi nu cu un alt articol mai grav. Am început să-mi caut de lucru. La Uzina de Reparat Avioane (URA) se căutau electronişti. M-am prezentat şi am dat o probă de lucru. Inginerul care m-a examinat a fost mulţumit şi mi-a dat un bilet ca să mă duc la cadre să fiu angajat. M-am prezentat la cadre şi am completat o autobiografie, urmând ca a doua zi să vin pentru definitivarea formelor. A doua zi am fost informat ,fără nici o explicaţie, de către şeful de cadre că eu nu pot fi angajat la URA.. La Oficiul de repartizare a forţelor de muncă mi s-a explicat că nu pot să-mi ofere nici un post în oraş şi m-au sfătuit să mă angajez pe un şantier.

La Prodexport

După ce am stat în şomaj cam o lună am reuşit să mă angajez la Prodexport Bucureşti filiala Bacău. .Aceasta era o intreprindere asemănătoare cu celebra ,,Societate de colectare a coarnelor şi copitelor,, a lui Ilf şi Petrov. Principala preocupare era colectarea penelor de găină şi de gâscă. Filiala coordona o reţea de colectori de la ţară, plătiţi prin comision in funcţie de cantitatea colectată. Filiala din Bacău era compusă din patru salariaţi. Un şef de filială ,un contabil ,un magazioner şi un necalificat, post ocupat de mine. Dar la ora angajării eram de fapt singurul salariat, ceilalţi fiind arestaţi. Sediul era ocupat de o echipă de la miliţia economică ,coordonată de un căpitan care încerca să găsească cât mai multe probe relativ la delapidările comise . În filială se făcuseră fel de fel de jonglerii financiare. Achizitorii primeau mai puţini bani şi diferenţa intra în buzunarele şefului şi ale celorlalţi. Filiala avea o motocicletă cu ataş ,cu care şeful se deplasa şi apoi deconta bilete de tren şi multe altele.Este de necrezut, dar din aceste operaţii au câştigat foarte mulţi bani. Ar fi trăit fără probleme, dacă şeful nu ar fi făcut greşala de a cumpăra un automobil. O Skodă veche cu care se plimba mândru prin oraş. Aşa ceva nu era permis în socialism pe timpul acela. Numai activiştii de partid beneficiau de automobile Pobeda ,dar acelea nu erau proprietate personală. În consecinţă ,Miliţia Economică a primit sarcina de a descoperi sursa banilor care au permis cumpărarea maşinii. Toţi salariaţii au fost arestaţi şi echipa miliţiei a început cercetările. Fiecare ordin de deplasare a fost verificat, toţi achizitorii au fost interogaţi şi încetul cu încetul s-au strâns probe zdrobitoare relative la cei arestaţi. În acest timp eu am fost în fapt salariatul miliţiei. Mi-a fost pusă la dispoziţie motocicleta cu ataş cu care îi transportam pe ofiţeri pe unde era necesar. M-am împrietenit ,dacă se poate spune aşa, cu un sublocotenent stagiar originar din Timişoara . Acesta avea sarcina să pună serchestru pe bunurile diverşilor gestionari prinşi cu mâţa în sac. Serchestrul era ridicat dacă în urma procesului gestionarul era achitat. In caz contrar era confiscat şi bunul vândut. Am asistat la o acţiune deosebită . O evreică bătrână ţinea un fel de han clandestin aproape de casa noastră. Bătrâna nu cumpăra nici haine ,nici mâncare. Cerea de la sătenii care lăsau căruţele la ea mâncare şi purta nişte haine peticite probabil din tinereţea ei. Banii primiţi de la săteni îi ascundea pe sub saltea si prin colţuri. La percheziţie a fost găsită o sumă de peste 100.000 lei numai in mărunţiş-sumă enormă în acele vremuri. Mai mult de 4 ore trei funcţionari de la bancă au facut monetarul şi au reuşit să numere suma exactă. Pe atunci salariul mediu era de cca.400 lei pe lună. L-am întrebat pe sublocotenent ce-i va face babei. Nimic ! Spuse el, bine că am găsit banii. Perioada în care am lucrat cu miliţia economică a luat sfârşit. După ce s-a terminat procesul şi vinovaţii au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie şi automobilul a fost confiscat, echipa de miliţieni s-a retras. Câteva zile am rămas singur. Apoi a fost angajat mai întâi şeful de filială în persoana unui membru de partid. Nu ştiu ce meserie avusese înainte, dar era de o incompetenţă crasă. Singura preocupare era să ştie unde se pune ştampila şi unde trebuie să semneze. În acest scop ,două zile nu a făcut altceva decât să găsească cea mai bună semnătură. Pentru aceasta a apelat la un prieten, care l-a învăţat cum să procedeze. Prima majusculă a făcut o curbă mare jos ,curbă pe care a scris restul literelor. În final semnătura semăna cu o barcă care transporta nişte litere. Foarte mândru de această realizare, a comandat o husă mică unde urma să păstreze ştampila de care nu se despărţea nici în somn. Din acest moment putea să presteze munca de director de filială în cele mai bune condiţii. După câteva zile a fost angajat şi contabilul şef. Un semidoct cu faţă buhăită şi cu un nas roşu, nas pe care dacă l-ai fi stors ar fi picurat rachiu. Acesta fusese vânzător ambulant de lozuri în plic. Apoi avansase in funcţia de colector de bani la pronosport. Acum era contabil de filială şi nu-şi mai încăpea în piele de mândrie. Şeful de filială era la cheremul lui, singura lui grijă fiind să-l întrebe: -Unde să semnez şi unde să pun ştampila ? Din prima clipă in care ne-am văzut, nu ne-am simpatizat. Eu am văzut în el un beţivan neisprăvit, iar el a văzut în mine un eventual rival la funcţie. Au început activitatea prin a vizita colectorii de la ţară. Eu îi luam în motocicleta cu ataş si îi duceam in comunele unde erau achizitorii. Fiecare asemenea deplasare se termina cu o beţie cruntă. Eu fiind cu motocicleta nu mă atingeam de băutură. În schimb şeful şi contabilul de fiecare dată se îmbătau ca nişte porci. Tot timpul îi spuneau bietului achizitor: -Ce faci tovarăşe ? Nu vezi că paharele sânt goale? Achizitorul respectiv se ducea în pivniţă dacă avea aşa ceva sau în sat să cumpere dacă nu avea. De obicei se bea un vin făcut din viţă inferioară ,vin numit ,,nohan,,. Acest vin este plăcut la gust deoarece se simte mirosul de struguri şi e destul de tare. Dar are şi un punct slab. Dacă ai băut seara fără măsură, dimineaţa te trezeşti cu nişte dureri cumplite de cap. După terminarea ,,inspecţiei,, cei doi erau beţi criţă. Contabilul fiind alcoolic ,se făcea praf după câteva pahare ,dar nu se lăsa şi continua să bea până cădea sub masă la propriu. Şeful se ţinea mai bine. După un timp înţepenea şi nu mai mişca nici capul. Mie îmi revenea sarcina să-i transport înapoi acasă. Pe contabil îl aruncam în ataş ca pe un sac de cartofi iar pe şef îl puneam pe şeaua din spate. Intr-o noapte la întoarcere l-am pierdut pe drum. Când mergeam în situaţii ca acestea aveam obiceiul să vorbesc cu el ca să fiu sigur că se ţine bine. De obicei la intrebările mele mormăia câte ceva. Dar în noaptea aceea am făcut o pauză in conversaţie ca să ocolesc niste gropi pe drumul de ţară neasfaltat. Când am reînceput conversaţia, am avut împresia că-mi răspunde. După un timp am realizat că nu mai răspunde şi când m-am uitat înapoi am îngheţat. Şeful nu mai era pe motocicletă!! Am întors şi am inceput să-l caut cu farurile. L-am găsit într-o groapă plină cu praf ,în care dormea ca un copilaş legănat de vise. L-am trezit din visele frumoase şi l-am pus să facă diferite mişcări ca să mă conving că nu e rănit. Dar dumnezeul beţivilor l-a protejat şi a scăpat fără nici o zgîrîetură ,doar cu costumul plin de praf. A doua zi au întârziat la serviciu. Când au apărut aveau nişte mutre distruse. Nohanul îşi făcuse efectul. Capetele le erau ca nişte baniţe dureroase. În loc să-mi mulţumească pentru faptul că i-am adus teferi acasă , au inceput să-mi reproşeze tot felul de fapte de care aşi fi fost vinovat. Cel mai îndârjit era contabilul alcoolic, la care probabil vinul îngurgitat nu se metabolizase mai deloc. I-am aruncat o privire atât de dispreţuitoare ,încât s-a oprit pentru moment . Apoi a început să-mi aducă tot felul de injurii şi ameninţări. Pentru moment am vrut să-i cârpesc două perechi de palme dar m-am abţinut în ultimul moment. Fără să-i mai spun un cuvânt, i-am întors spatele şi am plecat definitiv. Singura dată când am mai avut treabă cu ei a fost atunci când mi-am luat cartea de muncă. L-am găsit pe contabil, care de fapt conducea acea filială şi i-am cerut cartea de muncă. -O să-ţi fac o caracterizare de o să mă ţii minte toată viaţa .Nu te va mai primi nimeni în seviciu. Voi scrie că ai părăsit locul de muncă şi ai adus prejudicii intreprinderii. -Ascultă-mă cu atenţie i-am spus eu. Sânt prieten cu căpitanul de la Miliţia Economică. (adevărul era că nu eram deloc prieten ) .Dacă mă duc la el şi îi povestesc cum aţi făcut voi inspecţiile şi cum aţi cerut de băut la achizitori ,voi nu veţi mai avea serviciu nici odată. Când începe o anchetă căpitanul o duce la capăt. Şi să nu crezi că achizitorii nu vor declara miliţiei economice adevărul. Aşa că mai bine să-mi dai cartea de muncă şi să considerăm că nu ne-am cunoscut nici odată. Fără nici un comentariu a scos cartea de muncă şi mi-a dat-o după ce a comletat tote rubricile, motivul plecării fiind de ordin medical.

Din nou somer.

Rămas din nou şomer după plecarea de la Prodexport am încercat să-mi găsesc serviciu dar nu am găsit nimic. Venise vara şi am avut timp să mă plimb cu motocicleta mea. Colegii mei de la Timişoara care terminaseră anul 4, făceau o convocare militară la o unitate din Roman la 40 Km. distanţă de Bacău. Cu această ocazie le-am făcut o vizită şi am reuşit să-l scot pe B de la instrucţie pentru o zi. L-am luat la Bacău şi am făcut plajă pe plutele de pe râul Bistriţa. Între timp mama mea a cunoscut pe cineva care era rudă apropiată cu şeful de cadre de la Insitutul Politehnic Timişoara. Acea cunoştinţă i-a garantat mamei că ruda ei va rezolva cu siguranţă problema mea. -Duceţi-vă la el din partea mea, şi totul va fi bine. Eu, după toate eşecurile de pâna atunci eram sceptic , dar mama a insistat să încerc şi această şansă. Am hotărât să plec cu motocicleta. De la Bacău la Timişoara sânt cam 600 Km. pe şosea. Pe atunci benzina era extrem de eftină 1,25 lei pe litru. Pâna la Timişoara consumam cca.16-18 litri care mă costau cam 20-25 lei. Am plecat într-o după amiază spre Braşov. Drumul de la Bacău la Braşov este frumos. Imediat după ieşirea din Bacău este o pădure de fag ,care vara este inverzită şi plină de flori . Mai departe se trece prin pasul Oituz, deasemenea extrem de frumos .Am ajuns la Braşov seara şi am luat o cameră la hotel. Am aranjat să fiu sculat la 5 dimineaţa. La ora 5 şi 30 de minute eram pe drum spre Timişoara. La plecarea din Braşov am ajuns din urmă o coloană de 10 motociclete din care 6 mergeau la Timişoara iar 4 la Arad. M-am încadrat şi eu în coloană . M-am împrietenit cu aceşti motociclişti în pauzele făcute pe drum. Pe la orele 6 după amiază am ajuns la Remetea Mare, unde cu toţii am făcut o baie în Bega. Apa era deosebit de curată şi caldă şi am ajuns la Timişoara curaţi . Am spălat şi motocicletele, care erau prăfuite după atâta drum. În Timişoara m-am întâlnit cu un coleg de liceu care ajunsese şef de şantier şi care mi.a pus la dispoziţie o cameră intr-o baracă din cartierul Iosefin. M-am prezentat la sediul Institutul Politehnic să-l caut pe şeful de cadre care urma să-mi rezolve cu siguranţă problema reinscrierii. Nu l-am găsit la biroul lui ,dar am aflat adresa de acasă. În Timişoara este un cartier rezidenţial lângă Parcul Rozelor. Un şir de vile elegante construite intre cele 2 războaie în stilul modern al acelor timpuri. În aceste vile locuia protipendada oraşului. După instalarea ,,democraţiei populare,, respectivii locatari au fost trimişi la canalul Dunăre-Marea Neagră sau cei mai norocoşi au fost doar alungaţi din casele lor. Într-una din aceste locuinţe se lăfăia respectivul şef de cadre, un semidoct în slujba dictaturii comuniste. Tipul –o mutră clasică de parvenit –mă ascultă cu atenţie, după care îmi răspunse: -Tovarăşe ! Noi vom analiza cu atenţie problema şi vom încerca să facem totul ca să-ţi rezolvăm situaţia. Cu aceasta se termină discuţia. N-am înţeles eu prea bine cine vor fi acei,,noi,, dar nu mai aveam nimic de făcut. Am plecat de la individ cu foarte puţine speranţe. Într-adevăr ,dupa câteva săptămâni am primit o scisoare cu un răspuns sec: – Nu se admite reinscrierea la studii la IPT, deoarece a participat la manifestările huliganice din 30 octombrie 1956. Am mai stat in Timişoara câteva zile ,timp în care m-am întâlnit cu colegi de liceu şi cu mai mulţi prieteni cu care copilărisem. La întoarcere, m-am întâlnit din întâmplare la Braşov cu colega mea G ,care era în sesiune de examene la ,,fără frecvenţă,,. Din păcate ,după terminarea facultăţii la ff. nu avut dreptul să-şi dea examenul de diplomă aşa că a pierdut timpul degeaba. In acelaşi timp ,la IPT vechea noastră colegă C a rămas asistentă. Aceasta a fost răsplata partidului pentru mârşăviile făcute în dauna colegilor ei. In promoţia noastră erau mulţi studenţi care ar fi meritat să rămână asistenţi, dar nu contau cunoştinţele şi nici talentele, ci doar obedienţa faţă de puternicii zilei. In copilărie am fost radio-amator .La Scoala Medie Electrotehnica pe care am absolvit-o am avut colegi cu care am construit aparate de radio. Aceste cunostinţe mi-au folosit. Am reuşit să găsesc serviciu la o cooperativa ca depanator radio. Era o perioadă cînd evreii au plecat in număr mare în Israel printre ei şi mulţi depanatori . Aşa am putut să-mi găsesc un serviciu cît de cît onorabil. In acest timp fiii celor mai devotaţi tovarăşi se pregateau să conducă ţara .Pentru aceasta erau trimişi la studii la Moscova,la Touluse sau primeau burse in occident.

Stahanovistul

Şantierul Electro-Montaj Constanţa la care eram angajat în anul 1952 avea doua mari compartimente: -Construcţia de linii de inaltă tensiune şi .Construcţia de staţii şi posturi de transformare. La linii erau două loturi, fiecare având mai multe echipe. La posturile de transformare lucrau echipe independente formate din 3-4 muncitori conduşi de un şef de echipă. Salarizarea se făcea în acord. La linii, fiecare sef de echipă dădea zinic un raport de activitate ,prelucrat de un tehnician. Se întocmeau niste foi de acord în care erau specificate lucrările ,normele şi orele efectiv lucrate. La posturile de transformare, foile de acord erau intocmite chiar de şefii de echipă. Toate aceste foi de acord erau vizate de un normator, după care sumele rezultate se treceau pe statele de plată. Am înşirat toate aceste amănunte plictisitoare pentru a se înţelege ce va urma. Într-o baracă cu pereţii din lemn şi stuf tencuiţi şi văruiţi ,cum erau cu sutele dealungul viitorului canal , intr-o cămăruţă mobilată cu o masă făcută din lemn de brad de către unicul lemnar existent pe şantierul nostru, se găsea biroul normatorului. Pe lîngă pereţi erau câteva rafturi tot din scânduri de brad. Rafturile erau pline de norme de lucru adunate de către normator de pe unde putea. Aşezat pe nişte cărămizi trona un godin făcut dintr-un butoi de carbid cu niste burlane care ocoleau jumătate de cameră pâna a ajunge la un geam unde sticla fusese înlocuită cu o tablă, prin care burlanul ajungea afară. Un tip înăcrit cu o mutră de vînător ghinionist, verifica niste foi de acord cu aerul că va fi nevoit să le ungă cu untură şi să le înghită. Lîngă el pe masă trona o servietă din piele jumulită şi supraîncărcată arătând ca un purceluş cu mâner. Acesta era normatorul şantierului. Intre el şi şefii de echipă se ducea o luptă permanentă cu victorii şi înfrângeri. Victoriile normatorului erau atunci când reuşea să micşoreze norma de timp, iar înfrângerile când nu reuşea. In ziua salariilor şi în câteva zile după aceea normatorul nostru dispărea, în timp ce şefii de echipă îl căutau ca să-l bată fiindcă ,,a tăiat normele,,. Cu toate precauţiile a încasat nişte bătăi crunte în câteva rânduri, deoarece ,,tăiase normele,,. Explicaţiile lui, de cele mai multe ori, erau că a aplicat norme sovietice. Printre şefii de echipă de la staţii cel mai vestit era un oltean pe nume V. Un tip înalt cu mustăcioară, cu ochi negri, îmbrăcat elegant pentru acele timpuri , cu un aer de frizer de cartier.Fiindcă lucra independent îşi formase reflexe de căpitan de vapor. Formase o echipă din cei mai buni meseriaşi, eliminând lichelele şi ţinând cu dinţii de cei buni. Pentru executarea staţiilor şi posturilor de transformare răspândite dealungul traseului viitorului canal, avea pusă la dispoziţie o camionetă GAZ de 1,5 tone cu care transporta muncitorii, sculele şi materialele . El completa foile de acord pentru echipa lui şi reuşea să câştige cei mai mulţi bani faţă de celelalte echipe. Tocmai primise o nouă comandă şi anume să echipeze un post de transformare situat in interiorul lagărului de muncă de după comuna Mircea-Vodă. Aici deţinuţii ispăşeau vina de a nu fi de acord cu construirea socialismului multilateral dezvoltat. Dar deşi erau lagăre de muncă, nimeni nu pomenea de lagăr. În loc de lagăr toată lumea folosea cuvântul,,cordon,,. Cu o zi înainte V.a fost împreună cu Inginerul Şef şi văzuse clădirea din cărămidă roşie a noului post în care urma să monteze tranformatorul şi întregul echipament necesar. Îşi adună echipa dar în loc să plece la lucru se duse la o tutungerie de unde cumpără 50 de pachete de ţigări ,,Plugar,, care erau cele mai eftine pe timpul acela. Mai trecu şi pe la un magazin alimentar de unde luă cinci sticle de ţuică de pere cunoscute sub nobila denumire de ,,Caută-mă printre morminte,,. Astfel echipat se urcă în GAZ-ul său şi porni spre locul de muncă. Ajuns la ,,cordon,, se prezentă la punctul de control. Locul de muncă al deţinuţilor nu avea nici o împrejmuire. Dar din 50 în 50 de metri erau soldaţi de la securitate înarmaţi cu pistoale mitraliere. Pe lîngă ei erau nişte panouri pe care scria: NU VĂ APROPIAŢI DE CORDON. TRAGEM FĂRĂ SOMAŢIE. Deoarece avea lucrări numeroase în cordon , echipa avea de la serviciul de cadre un tabel cu numele şi nr. Buletinului de Identitate avizat de securitate . În baza acestui tabel puteau să intre oricând în cordon. Olteanul nostru îi cunoştea pe şefii de acolo şi îi convinse că el are misiuni speciale şi că e prieten cu marii şefi de la securitate. În afară de aceasta de fiecare dată când se ducea la ei le împărţea cu generozitate lichidele achziţionate de la alimentara. De data aceasta le spuse că are a misiune urgentă şi nu s-ar supăra dacă ar fi ajutat de cîţiva bandiţi. În cordon deţinuţii erau numiţi bandiţi şi paznicii erau domni. Deţinuţii nu aveau voie să le spună gardienilor,,tovarăşe,, . -Poţi să iei câţi doreşti spuse paznicul şef. La câte mii avem aici nu mai contează câţiva. Apoi îl puse în legătură cu un inginer deţinut care avea o funţie de şef printre deţinuţi. Acesta era un tip înalt, slab cu ochi căprui .Faţa îi era cafenie inexpresivă . Spre deosebire de ceilalţi deţinuţi avea părul puţin mai lung de culoare gri probabil o favoare pentru funcţia pe care o îndeplinea. Ochii impersonali îl cercetau pe şeful de echipă. Acesta îl luă cu el în clădirea postului unde avu o convorbire între patru ochi. Mai întâi îl servi cu un pahar de ţuică ,cu două pachete de ţigări şi cu un pachet de biscuiţi. După acest tratament deţinutul se mai învioră iar faţa prinse un pic de culoare. -Uite care e problema, am nevoie de meseriaşi buni şi care să lucreze bine. Poţi să le promiţi că le voi da câte un pachet de ţigări pe zi dacă fac treabă bună. Imi trebuie lăcătuşi, electricieni, dulgheri, zidari şi vopsitori. Dumneta îi cunoşti. Este vorba de câteva zile. Mâine dimineaţa vom începe treaba .Am aprobare de la paznicul şef. Cam atât spuse el şi-l mai servi cu un pahar de lichid cafeniu care avea pretenţia de a fi rachiu de pere. GAZ-ul se puse în mişcare şi până seara aduse la post materiale şi scule pentru începerea lucrului. A doua zi la executarea lucrărilor participau cca.30 de ,,bandiţi,, conduşi de meseriaşii din echipă. După 3 zile lucrările erau terminate şi toată lumea era mulţumită. Paznicii savurau băutura adusă din belşug, bandiţii savurau ţigările Plugar de care nu mai avuseseră parte de ani de zile, iar eroul nostru completa foaia de acord prin care se dovedea că era un vrednic urmaş al lui Stahanov. Într-o dispoziţie excelentă V. se prezentă la biroul normatorului şi îi depuse pe masă fără nici un cuvânt foaia de acord. Acesta o puse deoparte şi după plecarea şefului de echipă începu să o studieze. Pe seamă ce o citea culoarea feţei i se schimba. De la alb-cenuşiu ,culoare obişnuită ,obrazul începu să i se înroşească , ochii începură să dea impresia că vor părăsi locul lor şi se vor muta pe foaia de acord. Normatorul luă foaia de acord şi furios părăsi cămăruţa şi se duse val-vâtej la şeful şantierului, un inginer mai în vârstă care avea biroul în aceeaşi baracă. -Uitaţi-vă ce fac oamenii Dv. spuse el, aruncând pe masă foaia de acord întocmită de oltean. -Uşor! Uşor! Calmează-te şi spune-mi despre ce e vorba. – Omul Dv. a întocmit o foaie de acord din care rezultă o depăşire a normei de 14 de ori. – Nu se poate. -Verificaţi şi Dv. -Este vorba de postul de transformare de la km. 12 murmură el în timp ce urmărea ce scria în foaia de acord. Păi acest post nu e gata! Abia acum trei zile construcţia a fost era la roşu( adica numai construcţia de cărămidă). Echiparea acestui post durează cam o lună. E o greşală. -Cheamă-l pe V. spuse el secretarei. Să vină imediat la mine ! După câteva minute se prezentă V. cu o mutră senină. -După foaia de acord ar însemna că postul de la Km. 15 este gata. Te întreb : -Ai greşit foaia de acord ? -Nu. -Vrei să spui că postul de la Km.15 e gata? -Da,e gata. -Nu se poate ! -E gata, tovarăşe inginer. Înfuriat ,Inginerul Şef spuse secretarei: -Cheamă imediat Skodiţa ,să mergem toţi la faţa locului. Skodiţa de care vorbea era o maşină rămasă din timpul războiului. Era decapotabilă, vopsită kaki şi avea aplicată stema firmei: un EM strabatut de o săgeată. In maşină luară loc ,inginerul şef, normatorul şi şeful de echipă. Maşina plecă din Constanţa ,trecu prin Medgidia până ajunse în comuna Mircea Vodă. După câţiva Km. intră în cordon. Maşina opri în dreptul postului şi….surpriză!!! Postul apăru în toată splendoarea. Proaspăt văruit,cu dungile de vopsea trase perfect cum inginerul şef nu mai văzuse până atunci. În interior era o curăţenie perfectă .Transformatorul proaspăt vopsit, toate aparatele montate iar plăcuţele avertizoare ,cu capul de mort pe ele, parcă rânjeau în bătaie de joc la adresa normatorului. -Asta nu se poate spuse inginerul şef uluit. Acum trei zile am trecut pe aici şi clădirea era de abia la roşu. Nu se poate ! Totuşi realitatea nu putea fi ascunsă. Da! Postul era terminat ! -A depăşit norma de 14 de ori. Nu e posibil aşa ceva spuse normatorul. -Dar Stahanov care a depăşit norma de 30 de ori cum a putut ? De ce n-aş putea să o depăşesc şi eu de 14 de ori ? spuse şeful de echipă. După o mică pauză Inginerul şef aplică tactica lui Churchil după care o problemă amânată e pe jumătate rezolvată. -Am văzut ce aveam de văzut, să mergem la sediu spuse el urcându-se în maşină. Ajunşi la birou, disputa se înteţi. Vreau să fiu şi eu Stahanovist. Vreau ca fotografia mea să apară în toate ziarele. Poate să vină oricine. Lucrarea e gata şi eu vreau dreptate. Normatorul care se înroşise la faţă şi se părea că va avea un atac de apoplexie nu reuşea decât să spună cu glas stins: -Nu se poate ,nu se poate.. Inginerul şef care asista uluit la scenă aplică din nou tactica lui Churchil : -Vă rog să veniţi mâine când vă va fi comunicată hotărârea. Până atunci vă rog să părăsiţi biroul şi să vă întorceţi la munca dv. Cei doi combatanţi părăsiră sala fiebând de mânie şi enervare. A doua zi cei doi se prezentară în biroul inginerului şef. -Vă rog să ma ascultaţi cu atenţie după care veţi spune ce aveţi de spus. Am în vedere două variante. Prima este următoarea: -Şeful de echipă va primi imediat banii pe lucrare. Având în vedere că asemenea lucrări se pot executa de o echipă în 4 zile ,norma de timp va fi redusă de la 24 de zile cât este în prezent la 5 zile în viitor. Deci pentru a câştiga salriul de bază lunar va trebui să lucraţi 5 staţii pe lună. A doua variantă prevede ca norma să rămîna aceeaşi ,iar echipa să primească salariul cu 80% mai mare, urmând ca diferenţa să fie adăugată lunar câte 20% până la acoperirea sumei câştigată la acest post. Vă las singuri 10 minute după care îmi veţi comunica varianta aleasă. Rămaşi singuri cei doi se uitară unul la altul fără să spună nici un cuvânt şi imediat se luară după ing.sef ca sa-i spună ca au ales varianta a doua. Şi aşa a rămas Republica Populară Română cu un stahanovist mai puţin şi olteanul nostru fără fotografii în ziare

Ciinele dansator

Cooperativa ,,Munca si veselie,, avea in componenta toate frizeriile , saloanele de coafura, atelierele de reparatii radio-tv si laboaratoarele foto. Nimeni nu asigura salariile cooperatorilor. Dacă aveai clienti atunci, din banii cistigaţi primeai 52% , restul de 48% era luat de cooperativa. Unii care aveau atelierele cu vad bun cistigau f.bine, in timp ce altii cu sedii prost amplasate, abia isi tirau zilele. La frizeri si coafeze o buna parte a cistigurilor proveneau din bacsisuri. Clientii frizerilor si coafezelor erau categorisiti dupa criterii stricte, functie de marimea bacsisurilor. Cei care dădeau 2 lei se numeau doiceşti. Daca dadeai 3 lei erai trifan. Cei mai buni clienti, care dădeau bacşiş mai mare, erau foarte respectati si purtau numele nobil de cheson. Amărîţii, care nu dadeau nici un fel de bacşiş, erau dispretuiţi şi purtau numele infamant de megoşi. Radiofonistii, din categoria in care faceam parte si eu, nu luau bacşiş. Asta nu înseamna ca nu aveam venituri suplimentare. Repararea aparatelor la domiciliul clientilor era o posibilitate de completare a veniturilor. Intr-o duminica frumoasă de vară am plecat să-l iau de acasa pe Sandu, colegul meu de muncă, pentru a merge la niste clienţi de la îara cărora le promisesem de mult ca vom veni sa le reparăm aparatele. Am luat motocicleta si m-am deplasat la Sandu ca să mergem impreuna la ţară. Partenerul meu dormise pe unde scurte, adica petrecuse noaptea la o aniversare onomastica a unei fete .Acolo se mîncase ,se băuse şi se dansase . Din aceste trei preocupări Sandu se dedicase cu predilecţie celei de a doua .Ca urmare acestui fapt trezirea la realitate deveni foarte dificilă, Sandu împotrivindu-se din răsputeri sa părăseasca patul. Pîna la urmă ajutat de zgilţiielile mele si de rugamintele mamei lui am reuşit să-l aducem în stare bipeda. O cafea tare il remonta cît de cît. Sarcinile noastre erau imparţite, el ducea sculele şi piesele de schimb într-o geantă ponosita, iar eu conduceam motocicleta. Pe drum am avut un mic incident Am rămas fără benzina, adică în limbaj soferesco-poetic, în pana prostului. Motocicleta, după terminarea benzinei, mai putea circula cca.10 km. pe rezervă. In aceasta situaţie nu aveam decît o soluţie: Să opresc o maşina de la care să cerşesc cîţiva litri de carburant. Benzinăriile erau aşa de puţine pe acele timpuri încît nu se punea problema să ajung le una ca să mă alimentez. Am început să fac semne la mşinile care treceau pe şosea. Traficul era extrem de mic, mai ales că era duminecă şi camioanele nu circulau. Cîteva Pobede cu activişti trecură ca vîntul pe lînga mine fără cea mai mică intenţie de a opri. Citeva motociclete opriră dar nu aveau benzina disponibilă. Pină la urmă soarta se îndură de mine. Intr-un nor de fum si praf se profilă pe şosea o basculantă hodorogită, care la semnalele mele opri. Un sofer tinăr, caruia cu ingaduinţă ia-i fi dat 15 ani, coborî din basculantă si mă întrebă ce s-a intimplat: -Am rămas fără benzină şi te rog sa mă ajuţi dacă poţi l-am rugat eu. -Aşteaptă, spuse soferul, care îmî deveni foarte simpatic deşi mirosea ingrozitor a benzină şi era murdar de ulei atît pe haine cît şi pe mîini şi pe faţă. Nu e de mirare cu aşa basculantă hîrbuita pe care probabil o repara din 10 în 10 km. Scoase din cabină o galeată de vreo 10 litri pe care o puse sub rezervorul de benzină .Apoi cu o cheie desfacu un şurub sub rezervor, acţiune care avu ca rezultat curgerea unui şuvoi de benzină în galeată. După ce se umplu galeata, pîna să puna la loc şurubul, se mai scurse pe jos o galeată. -Poftim spuse baietaşul .Pe vremuri circula o vorba relativ la fumătorii făra ţigări: N-ai o foiţa ? Pune şi puţin tutun că nici foc n-am. Cam la fel am procedat şi eu : -Multumesc mult, dar ştii motorul e în doi timpi şi trebuie să pun amestec cu ulei. Cu alte cuvinte : Dă-mi puţină benzină că nici ulei n-am. -Se poate ? Băiatul sa n-aibe ulei ? Işi dădu sapca pe spate şi scoase triumfător de sub scaunul din cabină un bidon de ulei pe care mi-l dădu repetînd cu satisfacţie: -Are baiatul de toate ! Am turnat jumătate de bidon de ulei în galeată şi după ce l-am amestecat cu un băţ, l-am turnat în rezervor . -Cît mă costă ? -O vadră de benzină? spuse el cu dispreţ .Nu vă costa nimic.Apoi repetă categoric: – Nimic! Cu toate insistenţele mele nu a vrut sa ia nici un ban. Mulţumindu-i din nou am continuat drumul. Ajuns în comuna S. am plecat la primul client sau mai precis la prima clientă. Respectiva clientă era o batrîna care avea un aparat de radio marca ,,Pioner,, defect. Ea locuia singură deoarece soţul murise, iar copiii se mutaseră la oraş, unde lucrau ca muncitori la o mare fabrică. Copiii o ajutau cît puteau in sensul că veneau din cînd în cînd şi îi aduceau mamei lor cîte un pachet de nechezol şi nişte bomboane si plecau cu o galeată plină cu ouă şi citeva găini gata tăiate şi curăţate. Deoarece ea nu bea cafea, adunase toate pachetele într-un sertar şi se uita la ele cu dragoste ca fiind daruri de la copiii ei. Cercetînd aparatul de radio, am gasit lampa redresoare arsă pe care am înlocuit-o, dupî care aparatul a început să cînte o melodie populară, care se nimerise atunci în program, spre desfătarea batrînei careia îi plăceau tocmai astfel de cintece. Cu această ocazie am aflat ca işi cumpăra săptamînal programul radio-tv . -Eu nu sînt proastă ca alţii, eu mă uit în program, şi nu deschid aparatul decît atunci cînd se cintă muzică populară , ne declară ea mîndra de felul cum a soluţionat problema. După terminarea melodiei ,batrîna , foarte stinjenită ne spuse: -Stiţi eu nu am bani, dar am păsări, vă rog sa mergeţi în curte şi să vă alegeţi o pasăre drept plată. Am ieşit în curte şi am constatat ca batrîna avea dreptate. Curtea era plină de găini, iar in mijlocul lor se invîrtea ţanţoş o frumuseţe de cocoş. -A spus să alegem o pasăre ? După cite ştiu eu, spuse Sandu, şi cocoşul e pasăre. Aşa că am prins cocoşul şi ne-am prezentat la clientă. Cind ne văzu batrîna se înnegri la faţă: -Tocmai cocoşul l-ati găsit ? Batrîna era gata sa izbucnescă în lacrimi. Dar in loc sa izbucnescă ea în lacrimi am izbucnit noi în rîs. Merita sa dai toţi banii ca să–i vezi expresia de disperare. Probabil ca ţinea mult la cocoş, si într-adevăr avea la ce să ţină, deoarece era o mindreţe de pasăre. Am dat drumul cocoşului şi am ales o găină nu prea mare. După ce şi-a revenit din emoţie, am convenit cu ea să gatească găina urmînd ca noi să venim mai tîrziu să mincăm. Apoi am plecat la clientul de bază , în persoana unui morar bogat care avea un televizor Rubin defect. Dar morarul avea un mic cusur, era foarte zgircit Ne păcălise odata si acum eram hotarîţi sa ne luăm revanşa. După examinarea televizorului i-am declarat solemn: -Televizorul are defectă cuadrupla compensare anticipata a fadingului cu efect întirziat în media frecvenţă. -Şi costă mult, întrebă morarul vizibil impresionat de gravitatea defectului. -Să vedem cum vom reuşi să rezolvăm defectul şi apoi ne vom socoti. De fapt televizorul avea o rezistenţă arsa care costa cîţiva lei. Dar trebuia să ne scoatem banii pentru deplasare si muncă. Şi în mod special să ne reparăm onoarea pierdută pentru păcăleala pe care o luasem de la el. De fapt ce se întîmplase? Cînd şi-a luat televizorul, ne-a chemat ca să-i instalăm antena. După ce am lucrat citeva ore am constatat că semnalul era slab din cauza unui deal care obtura undele venite de la emiţator. A trebuit să înalţîm antena. La sfîrşit ne-a dat drept plata 5 litri de vin de casă care costa citiva lei. La protestele noastre ne-a mai dat nişte faină de porumb, pe care am refuzat-o. Am înghiţit găluşca, dar am sperat ca ne vom revanşa. Acum sosise momentul. Întîrzîind în mod intenţionat repararea eu faceam diferite măsuratori inutile şi scoteam si puneam la loc diferite piese pentru a impresiona clientul. In acest timp Sandu stătea de vorbă cu morariţa care îi povestea: -Nu ştiu ce are cîinele nostru, că nu-i place de loc televizorul. Cum pornim televizorul, cîinele incepe să urle şi să sară in sus. -Probabil nu-i place programul, şi nu apreciază cuvintarile tovarăşului si nici congresele de partid işi dădu cu parerea Sandu. După ce am reparat televizorul şi am luat banii, în care am inclus si lucrarea veche, morarul ne-a mai dat si un bidon cu 5 litri de vin de butuc, după cum ne promisese. La incercarea lui de a micşora preţul am fost categorici : -Ne luăm piesele inapoi şi plecăm imediat Cu inima strînsa morarul a trebuit să se conformeze. Cînd am ieşit în curte am văzut un spectacol neobişnuit. Un cîine mare ,alb şi frumos, legat cu un lanţ pus pe o sîrma care îi dădea posibilitatea să alerge de la un capăt la celelalt al curţii, schelălăia şi dansa în acelaş timp. M-am uitat cu atenţie la el. Cînd punea un picior pe pămînt sărea ca ars şi acest fenomen se repeta la toate picioarele. Nu puteam intelege ce se întîmplă. Deodată mi-am adus aminte cum reacţionam eu cind eram curentat. O bănuiala îmi trecu prin cap. Am rugat gazda să opreasca televizorul. Odată cu oprirea televizorului se potoli şi cîinele. M-am uitat pe casă. Casa era acoperită cu tablă. Pe casă era montată antena de televizor şi tot de tabla de pe casă era prinsă şi sîrma ciinelui. Ne-am intors la televizor şi am verificat condensatorul de separare. Condensatorul defect şi facea legatura antenei cu şasiul. In felul acesta tensiunea ajungea la bietul caţel care devenea dansator fără voie. Cu această ocazie gospodina işi aduse aminte că şi pe ea o curenta atunci cînd punea rufele la uscat pe sîrma. Dupa rezolvare acestei probleme am plecat la batrină. Aceasta pregătise găina ,facuse şi o mămăligă şi ne aştepta. Ne-am asezat la masă invitînd şi gazda. La inceput refuză dar pîna la urmă se aşeză la masă cu noi. Am servit-o şi cu vin şi încetul cu încetul deveni mai vorbareaţă şi se simţi foarte bine. Am mincat impreună cu ea toată gaina. La sfirşitul mesei ne oferi o surpriză. Cu evlavie deschise sertarul plin cu pachete de cafea de unde scoase unul după care, fără sa ne intrebe, ne prepară cîte o cană. Sandu, care încă nu-şi prea revenise dupa petrecerea din noaptea precedentă, acceptă cu bucurie . Ne servi foarte mindră ca are aşa ceva. Pentru ea nu-şi făcuse. Cu mare greutate acceptă să ia de la noi puţina cafea pe care o bău ca pe un medicament. I-am mai pus citeva pahare de vin pe care le bău cu mult mai multa plăcere decît cafeaua. Am mai stat de vorbă cu gazda care se dovedi foarte simpatică şi avea un vocabular colorat plin de vorbe de duh. Era clar ca se simţise bine cu noi. In final ne invită sa mai venim chiar fără să-i mai reparăm ceva promiţînd să mai taie cite o pasăre. I-am garantat ca vom mai veni dar nu ne-am ţinut de cuvînt.

Delegata

Soneria ceasului deşteptător mă trezi dintr-un somn profund. Senzaţia a fost a unei lovituri de ciocan în creştet. Cu un efort de voinţă m-am săltat in capul oaselor, după care am aprins veioza ca să mă uit la ceas. Era ora trei şi jumătate de noapte. După ce mi s-a limpezit creerul, mi-am dat seama de ce am fost trezit aşa devreme. Eram de rînd la lapte! Pentru a asigura laptele copiilor, eu cu soţia faceam cu schimbul coadă la un magazin de peste drum de noi. Afară era un ger cumplit ,aşa că mi-am luat pe mine doua pulovere si o caciulă cu urechi, apoi echipat cu o sacoşă, pregătită încă de seara, în care erau două sticle goale ce urmau să fie schimbate cu cele cumpărate, am plecat după lapte. Laptele nu se vindea în magazin ci afară pe o rampă. Acolo erau aduse navetele conţinînd fiecare cîte 12 sticle. Cînd am ajuns coada era deja făcută. Aici erau reprezentate toate categoriile sociale cu excepţia celor mai cinstiţi şi devotaţi fii ai clasei muncitoare, avantgarda conştientă care conducea societatea spre idealul comunist. Mă refer la nomenclatura de partid care nu-şi permitea să piardă timpul preţios stînd la coadă. Din acest motiv pentru ei au fost create magazine speciale. În faţa mea stătea o bătrînică îmbrăcată într-un palton de urson demodat şi uzat. Pe cap avea un fes tricotat de mână. Era încotoşmănată cu cîteva şaluri iar peste gură era tras un fular încît nu i se zăreau decît ochii şi nasul. Instalată pe un scăunel adus de acasă , veghea ca o cloşcă mai multe sacoşe cu sticle goale . Erau puse la coadă f. multe sacoşe fără stăpîn. Procedeul era următorul: -Vecinii se organizau şi făceau cu schimbul. Cînd le venea rîndul luau sacoşele tuturor şi le aşezau la coadă ,urmînd ca proprietarii să vină mult mai tîrziu odată cu sosirea vînzătorei. După cca. o oră o camionetă incărcată cu navete sosi la rampă trosnind si pufnind .Şoferul împreună cu ajutorul său descărcară 10 navete, după care se urcară in maşină şi dispărură. Imediat coada se agită. Au inceput calculele. Au fost numărati cei care stăteau la coadă şi sacoşele fără stăpîn. A rezultat că numai 60 de cumpărători pot cumpăra cite 2 sticle.Eu eram pe locul 52. Pentru a nu se da mai mult de 2 sticle s-a format un comitet ad-hoc din 4 bărbaţi de pe la sfîrşitul cozii, care erau ameninţaţi să rămînă fără lapte şi care veghiau la respectarea acestei decizii. In sfîrşit se prezentă o vînzătoare ,ingheţată de frig, care incepu distribuirea laptelui. De fapt ea primea doar banii, restul operaţiilor fiind făcute de clienţi sub o atentă supraveghere a comitetului care asigura ordinea. Cei care veneau după implinirea celor 60 de norocoşi erau avertizaţi că nu mai este lapte şi plecau acasă cu sacoşa goală. In sfîrşit am reuşit să mă văd cu cele 2 sticle de lapte si am plecat victorios spre casă. Laptele primit era stors de orice urmă de grasime şi aducea la aspect cu apa de var. Dar noi ne consolam cu gîndul că are un mare conţinut de calciu necesar creşterii copiilor. Ajuns acasă cu apa de var pe post de lapte am constatat că eram în mare întîrziere. Serviciul începea la ora 6 şi aveam puţine şanse să ajung la timp. Cu maşina nu puteam să mă duc, deoarece terminasem cota de 15 l.de benzină alocată pe luna aceea. Am renunţat la cafeaua pregătită de soţie şi am fugit aşa îmbrăcat cum eram ca să prind un autobuz. Nu am pierdut mare lucru. Cafeaua era pregătită din ,,amestec cu 20% cafea şi 80% orz prăjit,, după cum scria in prospect, dar eu mă îndoiam de aceste procente în special cel referitor la cafea. Popular acest amestec purta denumirea nobilă de ,,nechezol,,. Am coborît în goană scările ,liftul fiind defect, şi am fugit în staţia de autobuz.. Chiar cînd am ajuns în staţie, un autoboz supraîncărcat se chinuia să pornească. Mulţi mergeau pe scări. Eu am mers pe lîngă autobuzul care pleca ,în speranţa că cineva o să renunţe. Într-adevăr o cucoană cam durdulie se sperie că nu va rezista şi îşi dădu drumul. Imediat i-am luat locul, m-am prins puternic cu o mînă de bară şi am reuşit să pun şi un picior pe scară. În această poziţie am mers două staţii după care am reuşit să mă prind şi cu cealaltă mînă, poziţie in care am ajuns la serviciu. La poartă, pe o masă din holul de intrare, trona un registru de prezenţă de forma unei biblii din sec.X păzit de o cerberă de la serviciul personal înarmată cu un creion roşu. În momentul cînd ceasul arăta 6 fix ,creionul intra în funcţiune şi trăgea nişte linii roşii grose la toţi cei care nu ajunseseră să semneze. Tuturor celor care nu semnaseră li se tăia o oră din salariu. La trei întîrzieri primeai o penalizare. Cînd am ajuns cocoana de la personal tocmai începuse operaţia de înroşire a bibliei de prezenţă. -Stai !!! Am strigat în timp ce m-am repezit cu pixul pregătit incă de la coborîrea din autobuz pentru a semna. Pentru cîteva clipe individa s-a oprit derutată oferindu-mi timp suficient ca să să semnez evanghelia serviciului de personal. Destins am luat-o fără grabă spre biroul unde lucram. Erau mulţi salariaţi pentru care semnatul condicii era principala activitate in cele 8 ore petrecute în uzină. Ziua de muncă incepu in cel mai obişnuit mod. Singura diferenţă faţă de celelalte era lipsa şefului plecat intr-o delegaţie. Deşi oficial nu aveam nici o funcţie, în timpul absenţei şefului îi ţineam locul. Nu-mi făcea nici o plăcere să fac acest lucru din mai multe motive. În primul rînd toţi colegii veneau ca să le semnez bilete de voie pentru a pleca din fabrică mai mult sau mai puţin motivat. La sef nu ar fi indrăznit să ceară aceste aceste învoiri. După aceea ,mă deranja faptul că eram chemat la nenumărate şedinţe care luau mult timp, de multe ori peste program. Apoi cîte odată se discutau probleme pe care seful le cunoştea iar eu nu, fiind pus astfel în situaţii penibile. Prima problemă ce trebuia rezolvată era problema încălzirii biroului. Centrala uzinei nu avea păcură şi riscam să lucrăm în frig.Pentru incălzire am improvizat o sobă dintr-un butoi metalic in care ardea rumeguş luat de la modelăria de lemn. Aprovizionarea cu acest combustibil era asigurată pe rînd de doi colegi după o listă care era strict respectată. Cum lista era la sef, a trebuit să o caut şi să-i trimit la rumeguş pe cei care erau de serviciu. În biroul şefului erau o muţime de liste: -O listă cu cei care trebuiau să facă anchete la accidentele de muncă(numai inginerii) -O listă cu cei cărora le venea rîndul să plece la munci agricole. -O listă cu cei cărora le venea rîndul la rumeguş. -O listă cu cei care trebuie sa participe la diverse manifestaţii. -O listă cu cei care trebuie sa participe la sedinţele operative din turnătorie. -O listă cu cei care veneau la rînd să primescă unt. -O listă cu cei care veneau la rînd ca să primească ulei -O listă cu CAR-ul ţigănesc şi alte multe liste. Dar cum erau utilizate aceste liste ? De exemplu se primea un telefon de la secretarul de partid că e nevoie de 3 tovarăşi care să participe la un miting pentru pace care urma să aibe loc pe stadion. Şeful lua lista pe care erau notaţi ultimii care fuseseră la diverse manifestaţii şi îi numea pe următorii de pe listă. În felul acesta era aplicată etica socialistă şi nu mai erau discuţii. Cea mai solicitată listă era cea privind muncile agricole. Se primeau telefoane de la conducere sau de la secretarul de partid. Atelierul de proiectare trebuie să trimită 10 tovarăşi la cules porumb. Sau : -Cinci tovarăşi la mazăre, la cartofi, la ceapă sau la sfeclă etc. Cu timpul am ajuns să ne specializăm în toate culturile agricole cu excepţia cînepii şi a hameiului. Cîte odată nu mai era nevoie de listă şi anume atunci cind primeam un telefon, ca acesta de exemplu: -Tot atelierul de proiectare în frunte cu şeful se va prezenta la Fabrica de Nutreţuri Combinate pentru descărcarea şi sortarea porumbului. etc… După rezolvarea problemei rumeguşului mi-am văzut de treabă la proiectul la care lucram. La un moment dat o desenatoare care avea planşeta lîngă biroul sefului şi care neoficial indeplinea rolul de secretară, mă chemă la telefon: -Sînt M de la desfacere si vreau să vorbesc cu şeful. -Şeful e în delegaţie, spuneţi-mi mie despre ce e vorba. -Va veni un delegat de la C.S. Galaţi cu un proiect, vă rog să vă hotărîţi dacă se poate executa la noi, ca să inchei contractul. -Să vină i-am spus eu. Mi-am părăsit biroul meu de la planşetă şi m-am instalat in fotoliul şefului ptr. a discuta cu delegatul. Intre toate compartimentele uzinei se ducea o intrecere socialistă neoficială intre şefi ca să lucreze la birouri cît mai mari.Vorba aceea : -Oglindă ,oglinjoară. -Care şef are birou mai mare? Aceste birouri erau facute la modelăria de lemn dupa indicatiile sefului care le comanda. Aşa că fiecare sef îşi făcea birou de marime invers proporţionala cu modestia care-l caracteriza. Biroul şefului meu nu făcea excepţie. Dacă pe el s-ar fi pus pămînt şi s-ar fi cultivat cartofi s-ar fi scos cîţiva saci buni. Deasemenea s-ar fi putut juca ping-pong fără probleme pe el. Este drept că şeful meu era modest şi nu ar fi comandat un asemenea birou, dar il moştenise de la vechiul şef care era invers. În sfîrşit se deschise uşa şi apăru …delegatul ! De fapt delegatul era o ,,delegată,, şi încă ce delegată !! O blondă inaltă ,îmbrăcată într-un cojoc la modă numit ,,delon,, după marele actor francez care apăruse prima dată într-un film cu aşa ceva. O căciuliţă tot din blană şi nişte cizmuliţe galbene întregeau tabloul. Dacă mai punem la socoteala un ten alb ca laptele şi nişte ochi albaştri mari ne-o putem imagina. Nu stiu de ce trăiam cu ideea că femeile frumoase aduc ghinion. Şi în acest caz o bănuială tainica parcă îmi şoptea că mă aşteaptă mari necazuri. Ştiam că pe vremuri marinarii nu admiteau pe vase femei sub pretextul că aduc nenorociri. Dar trăind in sec.20 nu am luat seama de aceste prostii. În atelier se produse o rumoare. De după planşete se vedeau capete care cercetau pe furiş delegata. Recţiile erau diferite .Băieţii se holbau de aveai impresia că ochii vor părăsi locaşul natural, in timp ce fetele strîngeau buzele de parcă ar fi inghiţit un amestec de oţet cu piatră acră. Eu m-am cam fîsticit. Am ajutat-o să-şi dea jos paltonul după care i-am oferit un scaun in faţa mea , fiind despărţit de ea prin laţimea biroului care după cum am spus avea dimensiuni respectabile. Apoi am rugat-o pe desenatoarea care ţinea loc de secretară să facă o cafea. Seful avea un pachet de nechezol şi din politeţe oferea delegaţilor cîte o cafea. Cînd venea un delegat şi mai ales dacă era tînăr , atunci desenatoarea noastră era numai zimbet şi amabilitate. Printre altele se considera cea mai frumoasă din atelier si se fandosea ca atare. De data asta avea o figură crispată şi sînt sigur că dacă ar fi avut posibilitatea i-ar fi dat o cană de untură de peşte. Din fericire ,situaţia a fost salvată de delegată care cu un glas armonios refuză categoric nechezolul nostru. Intrebată ce probleme are, spre surprinderea mea , ea spuse: -Stiţi ,eu sint dintr-o comună din acest judeţ şi am profitat de această delegaţie ca să-mi văd părinţii. Am o cursă la ora 12 şi vă rog dacă puteţi să-mi rezolvaţi problema cît mai repede ca să ajung la autogară. După ce termină închise puţin ochii şi când îi deschise îmi aruncă privirea nr.3 , din arsenalul ei de priviri , care avea avea menirea să anuleze orice refuz. Drept efect al privirii, am luat proiectul respectiv şi l-am răsfoit grabit. Era vorba de un robinet cu diametrul de 1,2 metri care se putea executa fără nici un fel de probleme în construcţie sudată. In consecinţă am inceput să scriu o minută cam aşa: -Incheietă între reprezentantul CS….Şi al Uzinei….azi….. Uzina ….. se obligă să execute 5 buc. Robineţi …Tocmai vroiam să semnez cînd mi-am adus aminte de sfatului unui bătrîn inginer ieşit la pensie. Acest inginer ,care era o adevărată vulpe a deşertului industriei socialiste ,m-a sfătuit: Intotdeauna ,dacă nu vrei să ai necazuri, să scrii că ai acordul conducerii şi să pui condiţii ca beneficiarul să procure materialele . In consecinţă am adăugat: Materialele deficitare vor fi achiziţionate de beneficiar . În colţul din stînga sus am adăugat: APROBAT ING. ŞEF Apoi am plecat cu delegata la inginerul şef. Acesta era de obicei foarte expeditiv. Dar în cazul de faţă, după ce a văzut delegata, s-a întins la vorbă, i-a oferit o cafea pe care aceasta nu a mai refuzat-o. A luat minuta de la mine pe care a semnat-o ca primarul , fără să o citească, după care mi-a spus mie că sînt liber. M-am întors în atelier şi am dat hîrtia desenatoarei ca să o pună în dosarul cu minute şi mi-am văzut de treabă. Conform unei zicale generalizară în industria socialistă: ,, Numai cine nu munceşte nu greşeşte şi deci trebuie trebuie promovat,, toţi salariaţii se eschivau cât puteau de la orice sarcină. Cum totuşi aceste sarcini trebuiau rezolvate ele erau repartizate de şef. O altă metodă folosită era de a pasa răspunderea pe cel care lua primul contact cu problema. In cazul de faţă ,deoarece am redactat minuta pe mine ,,a căzut căţeaua,, după o exprimare poetică populară. A trecut cca. o lună de la semnarea minutei cu delegata de la C.S.G. cînd am fost chemat la Atelierul de Proiectare Tehnologii. Şeful,care-mi era prieten îmi spuse: -În legătură cu fluturii pentru Galaţi; a apărut o problemă. Garnitura de cauciuc trebuie să reziste la 175 de grade şi mediul este puternic coroziv .Nici un cauciuc de la noi nu rezistă la aşa ceva .Vezi cum rezolvi această problemă. Mi-am adus aminte de minuta aceea şi am mulţumit în gînd bătrînului inginer pentru sfaturile date. Am luat legătura cu proiectantul robinetului şi am aflat amănunte : Pînă în acest an robineţii se importau din RFG. Preţul era de 95 mii DM. Acum marele şi iubitul nostru conducător a dat o indicaţie ca totul să se facă în ţară. Garnitura respectivă se putea importa tot din Germania la preţul de 3000 DM. Am intocmit o scrisoare către CSG în care am cerut să ni se pună la dispoziţie garnitura conf. celor stipulate în minută am luat şi eu o copie după această scrisoare după care m-am întors la treburile mele. După cîteva săptămîni am primit un telefon de la secretara directorului ca să mă prezint imediat la conducere. Cînd am ajuns secretara agitată m-a introdus imediat la director unde am asistat fără să vreau la următoarea discuţie la telefon: -Da ,tovarăşe ministru ! -………. -Sigur tovarăşe ministru ! -………….. -Să trăiţi tovarăşe ministru va fi o problemă prioritară pentru noi ! Vă voi informa in ce situaţie se găseşte produsul. După terminarea convorbirii directorul foarte speriat se intoarse la mine şi mă intrebă : -Ce-i cu fluturii acestia de la CSG ? Ministrul personal se interesează de ei. I-am explicat despre ce era vorba. -Adu-mi minuta să o văd şi eu. Am telefonat desenatoarei care ţinea loc de secretară şi i-am spus să vină urgent la director cu dosarul. Am mulţumit din nou în gînd bătrînului inginer pentru sfaturile primite de la el. După ce a văzut minuta şi scrisoarea trimisă la CSG directorul s-a mai calmat. A cerut secretarei să-i facă legătura cu cabinetul ministrului , iar mie mi-a dat drumul. După aproximativ o oră am fost chemat din nou la director care mi-a comunicat: -Trebuie sa pleci la Bucuresti ca să rezolvi problema cauciucului. Vei lua legătura cu chimistul N care lucrează in laboratorul Combinatului de Cauciuc Jilava şi e cel mai bun specialist în cauciucuri. In aceeaş seară am plecat în delegaţie la Bucureşti. Combinatul din Jilava era in celălalt capăt al oraşului şi am ajuns de abia pe la orele 12 după ce am schimbat mai multe maşini si tramvaie. Cu greu am găsit laboratorul unde lucra chimistul N. Un tip înalt, îmbrăcat într-un halat de lucru sub care se vedea un costum cam uzat, cu păr argintiu, de vreo 50-55 ani, mă primi la un birou care mi s-a părut mic în comparaţie cu hectarele de birouri ale şefilor mei. Pe birou tronau tot felul de obiecte de cauciuc, unele întregi, altele doar secţiuni mici. Acesta se dovedi un mare specialist, a înteles f. bine despre ce era vorba si-mi spuse: – Cauciucul cu aceste caracteristici îl putem face, dar ne trebuie cca.3 kg. dintr-un component care nu se produce decit intr-o singură ţară. – Si cam cit ar costa aceste 3 kg.? După ce caută într-un fişet un prospect îmi răspunse: -Cam 4-500 de DM. Mulţumit am încheat o minută, în care am rezumat cele spuse. Ajuns la uzină am tras 3 copii după minută şi am trimis câte o copie la C.S.Galaţi, la serviciul de aprovizionare şi la Minister In câteva zile veni răspunsul de la minister, în care se stipula că nu se admite nici un import, deoarece avem o industrie chimică de nivel mondial . şi în concluzie robinetul va fi fabricat din cauciuc produs în ţară. Din nou am plecat la Bucureşti la specialistul în cauciucuri. După ce i-am relatat noutăţile l-am întrebat : -Dar nu putem face noi componentele care ne trebuie ? -În toată Europa se consumă doar citeva tone de acest component. Există o singură fabrică in Germania care asigură tot consumul Europei. Dacă am construi o fabrica ar costa multe milioane de lei investiţia şi nu am avea comenzi decît pentru câteva kg. In consecinta robineţii au fost fabricaţi cu cauciuc necorespunzător care avea o durată de viata de numai 3 luni faţă de cei din Germania care rezistau 3 ani. Dar problema era mult mai grava deoarece pentru fiecare înlocuire, trebuia oprită o întreaga linie de fabricaţie a laminatelor pierzindu-se sute de tone in acest timp. Pagubele erau imense, dar se economiseau cele cc. 500 de DM cu care s-ar fi importat componentul necesar realizării cauciucului. Avantajul industriei noastre socialiste faţa de industria ţărilor imperialiste se datora faptului că aveam o savanta chimistă de renume mondial. M-am întâlnit cu inginerul care-mi dăduse sfaturile şi care acum era pensionar căruia i-am povestit toată tărăşenia şi căruia i-am mulţumit pentru sfaturi.Ai procedat bine ,dar se putea mai bine. Trebuia să faci minuta în felul următor: -Posibilitatea executării produsului Dv. va fi analizată de o comisie tehnică. Rezultatul vă va fi comunicat prin poştă. In felul acesta evitai orice răspundere. Am băgat la cap şi acest sfat pentru situaţii viitoare asemănătoare. Deştept bătrânul inginer !!!

Vînătoarea

După revoluţia din 22 Dec.1989 am putut vedea la televizor pe cel mai mare vinator al ţării respectiv Tov.Nicolae Ceauşescu .Acesta împreuna cu ciracii lui au făcut un măcel printre animale. Am văzut şiruri de urşi ,mistreţi şi căprioare împuşcate. Aşezaţi comod , dotaţi cu arme cu lunetă ,nu făceau decât să împuşte animalele, mânate de hăitaşi special pregătiţi. Nu am înţeles nici odată această sete de sânge.Tradiţia nu s-a pierdut după revoluţie. Un premier împreună cu un om de afaceri au organizat şi ei un măcel îngrozitor ,când au omorât sute de mistreţi în condiţii identice cu cele din timpul tovarăşilor. Singura diferenţă faţă de vechile timpuri este că acum presa relativ libera a reuşit să arate întregii ţări acest măcel oribil. Văzând toate acestea mi-am adus aminte că în copilărie am participat şi eu la o vânătoare in anul 1946. In anul 1946 făceam naveta la liceu la Timişoara. După terminarea orelor de la Liceul Vicenţiu Babeş, trebuia să mă duc la Gara Mare din Timişoara ca să mă întorc acasă in comuna Pădureni unde locuiam .De obicei luam trenul de Reşiţa care pleca la orele 14. Dar de data aceasta în loc să plec la Gara Mare, am luat tramvaiul 5 din piaţa Kutl cu care am ajuns la gara Fratelia. De aici urma să iau trenul de Giera care pleca la orele 16. În gara Fratelia pe o distanţă de cc. 2 km. erau aruncate tot felul de rămăşite din război. Tancuri distruse, avioane stricate si tot felul de armament adus de pe câmpurile de luptă si aruncate de o parte şi de alta a liniei ferate. Tot acest depozit era păzit de căţiva soldaţi ruşi. Aceştia nu se omorau cu păzitul şi erau tot timpul bine dispuşi ,ca urmare a lichidelor alcoolice consumate . Dacă doreai o armă de vînătoare o puteai obţine fără nici o dificultate punând la bătae 2-3 litri de ţuică. Pe noi copiii , nu ne luau în seama aşa că luam tot ce ne cădea in mână. În ziua aceea am gasit o puşcă ZB care era în dotarea armatei române. Cu chiu cu vai am reusit să o bag în pantaloni si să o acopăr cu haina. Am devenit schiop deoarece partea stângă devenise rigidă. Şchiopătând am reuşit să mă urc în tren şi să ajung acasă. Aici am luat puşca şi am dus-o in atelierul meu secret situat in podul şcolii din com. Pădureni. După ce i-am demontat patul de lemn, am plecat cu ea tot schiopătând la un sătean care avea o maşină de treerat şi unde toată familia era plecată la câmp. Acesta avea un atelier de reparaţii. Acolo am prins pusca in menghină si cu un bonfaer am reuşit să-i scurtez ţeava. Aveam ceeace se numea pe atunci un ZB tăiat. Avantajul acestei arme era că se găseau cartuşe din belşug, ceeace nu se întâmpla la alte arme. Să nu vă închipuiţi că eram singurul posesor al aceste arme ! Foarte mulţi ţărani se dotaseră cu aşa ceva. Eu aveam vreo 7-8 prieteni posesori şi ei de ZB-uri tăiate. Într-o zi când eram la scăldat la Timiş ne-am hotărât să organizăm o mare vânătoare. Pentru aceasta ne-am pregătit muniţia. Cartuşelor de armă le-am scos glonţul şi l-am înlocuit cu un dop de hîrtie ca să nu curgă praful de puşcă. Apoi am confecţionat alicele. Acestea le le făceam din plumb . Băteam plumbul cu un ciocan până devenea un fel de tablă. Aceasta tablă o mărunţeam cu toporul până obţineam niste pătrăţele mici pe care le puneam intr-o pungă. Încărcam pusca cu cartusul fără glonţ şi apoi turnam pe ţeava alice până o umpleam. Bine înţeles că trebuia să o ţinem cu ţeava în sus ca să nu cadă alicele. Într-o zi minunată de vară am plecat toţi la vânătoare. Eram înarmaţi şi aveam muniţie din belşug. Pentru început ne-am hotărât să vânăm un bursuc. Ca să ajungem din sat la râul Timiş ,unde ne scăldam, treceam printr-o pădure. Pe cărarea pe care mergeam era o vizuină de bursuci. De câteva ori i-am văzut cum intrau în vizuină. Aşa că ne-am dus acolo şi am stat la pândă. Din păcate era aproape imposibil să stea liniştită o gloată de copii. Cineva a avut ideea să afumăm vizuina. Am făcut un foc, dar fumul nu voia să intre inăuntru.Până la urmă ne-am plictisit ,şi după ce am tras câteva încărcături fără nici un efect ,am lăsat bursucii în pace şi ne-am hotărât să vânăm iepuri. Am ieşit din pădure şi am început să mergem în lanţ pe lizieră. După câteva sute de metri ne-a surâs norocul. Un iepure mare şi gras a ţişnit dintr-un tufiş. A urmat o canonadă ca la Verdun. Toţi trăgeam în direcţia săracului animal innebunit de pocniturile şi ţipetele noastre. Din atâtea mii de alice una a reuşit să-l lovească într-un picior pe bietul iepure. Rana pricinuită de alice nu-i mai permiteau să scape de noi, dar nu ne permitea nici nouă să-l ajungem. A urmat o cursă în care o gloată de copii alergau după un iepure schiop. Vânatul o luă pe lângă pădure după care ajunse la şoseaua ce ducea la Timişoara pe care o traversă. Paralel cu şoseaua era calea ferată unde câţiva muncitori lucrau la terasament. Aceştia eşiră in faţa iepurelui obosit şi gonit şi l-au prins. Noi ne-am oprit la o distanţă de siguranţă şi le-am cerut să ne dea iepurele. În loc să ne înapoieze iepurele ei ne-au ameninţat că ne vor lua armele. Ba chiar unul din ei s-a luat după noi. În această situaţie am luat-o la fugă şi nu ne-am oprit decât în pădure unde ne-am simţit în siguranţă . Aici după ce ne-am tras sufletul ,ne-am hotărât să organizăm un concurs de tir. Am pus o creangă pe post de ţintă şi am tras toată muniţia pe care o aveam. După care ne-am întors la casele noastre. Să nu credeţi că am fost supăraţi de pierderea vânatului. Din contra am fost f. fericiţi de intâmplare pe care am povestit-o de nenumărate ori. Atunci mi-am dat seama ce farmec au povestile vânătoreşti care iau naştere după fiecare partidă. A fost prima şi ultima vânătoare din viaţa mea.

Spectacolul.

Oraşul Timişoara anilor 50 putea fi denumit fără a greşi oraşul ştrandurilor.Dealungul canalului Bega care nu era poluat ca astăzi se întindea o salbă de ştranduri . Dacă plecai de la catedrală , înaintînd spre Institutul Politehnic ,ajungeai la un pod peste Bega. Înainte de a trece podul pe partea dreaptă ,coborai o scară de piatră care făcea parte din construcţia podului şi ajungeai la grădina de vară a restaurantului ,,Palace ,,. Pe partea stîngă a podului se intindea o grădină splendidă şi nişte construcţii frumoase ocupate de garnizoana trupelor sovietice. Avînd ca pretext protejarea căilor de comunicaţie ale trupelor de ocupaţie din Austria, în Romania se găseau armate intregi de Ruşi care ţineau sub control ţara. Dacă treceai podul pe stinga se intindea ,,Plaja sindicală,, unde în fiecare sîmbătă avea loc o chermeză populară. În partea ocupată de Ruşi aceştia, construiseră un fel de teatru de vară unde se desfăşurau, în fiecare sîmbătă, spectacole având drept scop ridicarea nivelului ideologic al trupei.Printre spectatorii nelipsiţi de la aceste spectacole eram şi eu împreună cu prietenii mei.Bine înţeles că nu eram admişi în acest teatru, dar noi intram la plaja sindicală şi de acolo vedeam foarte bine ,deoarece ne separa numai canalul Bega.Dar veţi spune pe bună dreptate, ce ne atrăgea la aceste spectacole? În sunetele unei melodii ritmate Dixi-land intrau în scenă reprezentanţii imperialiştilor îmbrăcaţi ca nişte clovni care se scălâmbăiau timp de aproape o oră .În final soldaţii sovietici îi goneau de pe scenă cu lovituri de armă şi picioare in fund.Nouă ne plăcea muzica executată de fanfara rusească.Se pare că acesta era numai un pretext ca să asculte şi ei un concert de ,,muzică decadentă,,. Dar timpul a trecut şi noi ne-am despărţit în cele patru zări ale ţării. Eu am ajuns la Constanţa ,alt prieten a ajuns la Doiceşti şi alţii prin alte meleaguri.Singurul care a rămas în Timişoara a fost Florin.El era cel mai inventiv dintre noi.El a fost cel care in copilărie a falsificat bilete de intrare la cinematografe.Lui i se datorează deteriorarea singurului catometru din Timişoara .Avea o imaginaţie debordantă şi ne-a făcut nenumărate farse.După o perioadă a primit ordin de recrutare in armată.Folosind fel de fel de tertipuri a reuşit să amîne cîţiva ani buni efectuarea stagiului militar. Dar ulciorul nu merge de multe ori la apă,vorba proverbului.Pînă la urmă a fost încorporat şi trimis la o unitate dintr-un orăşel.Acolo era considerat ,,bătrîn,, printre recruţi. Într-o zi toată trupa din unitate a fost adunată la clubul unităţii pentru a asista la un spectacol politic-educativ : Citeva poezii patriotice recitate execrabil apoi un cor şleampăt care a interpretat cîntecul Armata sovietică Armată din popor Apăratoarea păcii Şi-a cuceririlor….şi Soarele ne bate-n geamuri Sus de-acum soldat…. Precum şi un solist cam afon care a cîntat Marinică drăgălaşul Marinică zis codaşul… acompaniat la acordeon de un minoritar cam brunet ,era totul. Florin, căruia îi mergea mintea, se ,,orientă,, şi se duse la locţiitorul politic al unităţii căruia îi propuse să-l lase pe el să organizeze un spectacol foarte bun.Locţiitorul ,care înainte de a deveni ofiţer fusese fochist, fu încîntat şi îi dădu mînă liberă lui Florin.Acesta luă treaba în serios şi se hotărî să urmeze exemplul spectacolelor sovietice pe care le văzuseră de atîtea ori la Timişoara.Găsi printre ,,bătrîni “ adică şmecheri care ca şi el amînaseră armata, gata să facă orice numai să evite instrucţia.Cel mai de soi era un bucureştean care în viaţa civilă era saxofonist. Încetul cu încetul Florin îsi formă o echipă cu care să colaboreze.Saxofonistul obţinu cu ajutorul locţiitorului colaborarea cîtorva suflători de la fanfara garnizoanei strict necesari la melodiile dixi-land. Deasemenea croitorul unităţii ajutat de cîţiva recruţi care se pricepeau la croitorie incepură să confecţioneze recuzita. Pentru ,,Unchiul Sam” a fost ales cel mai inalt soldat din unitate.Acestuia i s-au confecţionat nişte pantaloni înguşti cu dungi verticale.O haină albastră care avea la manşeta steluţe şi dungi reprezentînd steagul SUA.Mult s-a lucrat la realizarea unui joben înalt împodobit şi acesta cu steluţe şi dungi. O mustaţă falsă avea menirea să-l facă cît mai asemănător cu unchiul Sam din caricaturile vremii.În mână ,,Unchiul Sam” avea o traista mare pe care erau aplicate pe ambele părţi semnul dolarului confecţionat din hîrtie. Traista era plină cu nişte hirtii mari vopsite în verde care aveau pretenţia să fie dolari ,deşi Florin nu văzuse în viaţa lui cum arată un dolar. Următorul a fost Adenauer căruia i-a fost lipit un nas artificial de carton pentru a semăna cu caricaturile din ziarele care apăreau atunci.Hainele erau pline cu svastici de hirtie ataşate. Cel mai mare succes l-au avut trei soldaţi aleşi dintre cei mai mici din unitate.Pentru aceştia a fost sacrificată o prelată uzată în care s-au făcut trei găuri prin care scoteau capetele cei trei.Rezulta un fel de monstru cu trei capete.Pe prelată au fost lipite cu litere din hîrtie albă BE-NE-LUX Şi alte personaje ,care reprezentau conducătorii altor ţări ,,imperialiste,, au fost făcuţi cu steagurile ţărilor respective.La unele au fost ataşate cozi sub formă de svastică. Prima repetiţie a avut loc în clubul unităţii fără spectatori doar în prezenţa locţiitorului politic.Saxofonistul din Bucureşti a adus câteva discuri cu muzică Dixi-land. Un pick-up şi un amplificator dat la maxim costituia fondul muzical. În ritmul înebunitor al melodiilor dixi-land ,işi făcea intrarea Unchiul Sam urmat de Adenauer,Bevin ,Schuman ,etc.Toţi se scălâmbăiau ,iar din când în când Unchiul Sam arunca hârtii care ar fi vrut să fie dolari iar ceilalţi se luau la bătaie pentru a lua cât mai mulţi.Cel mai mult se agitau cei trei reprezentanţi ai Be-Ne-Luxul care se deplasau sincronizat lateral. Apoi un solist cînta: -Ajutor,ajutor -Strigă Bevin şi Schuman -Sfoara o trage de peste-ocean -O trage de capete Truman -Schumacher imperialist -Corcitură de nazist -Heil Hitler striga tâlharul -Astăzi strigă Heil dolarul Locţiitorul a fost încântat de spectacol şi a hotărât să fie reprezentat în prezenţa întregii unităţi. Scălămbăielile ,,imperialiştilor,,şi muzica antrenantă i-au încântat pe soldaţii abrutizaţi de instrucţia ,,la cataramă,,. Fericit locţiitorul politic a hotărât ca spectacolul să fie prezentat şi pe scena teatrului din orăşelul de reşedinţă. În curând pe scena teatrului din mica localitate a avut loc prima reprezentaţie a spectacolului brigăzii militare.Acesta s-a bucurat de un mare succes.Dacă după primul spectacol nu au prea fost spectatori,la următoarele sala a fost arhiplină. Sorin a fost recompensat pentru această realizare cu o permisie de o săptămână la Timişoara şi scutire totală de instrucţie. Intre timp sosi o invitaţie de la marele stat major din Bucureşti pentru participarea la concursul pe ţară a brigăzilor artistice militare.Locţiitorul era fericit.Spera să cîştige un loc fruntaş şi de ce nu ,poate chiar primul loc. Din păcate situaţia se schimbase între timp.După moartea celui mai iubit conducător ,măreţul I.V.Stalin ,România dorea să-şi normalizeze relaţiile cu ţările vestice.Veniseră alte timpuri.Aşa că la reprezentarea spectacolului la Bucureşti, locţiitorul în loc să fie premiat a fost pedepsit iar spectacolul interzis. Florin a fost şi el pedepsit şi trimis la instrucţie pîna la terminarea stagiului miltar.